Satu Mare, Satu Mare

1. fullinfo.ro
2. orase
3. Satu Mare, Satu Mare

Satu Mare (în maghiară Szatmárnémeti, colocvial Szatmár; în germană Sathmar; în ebraică şi idiş סאטמאר, pronunţat Satmar, Satmer sau Sacmer; vechea denumire românească Sătmar sau Sătmar-Mintiu) este municipiul de reşedinţă al judeţului cu acelaşi nume, Transilvania, România, format din localităţile componente Satu Mare (reşedinţa) şi Sătmărel. În trecut a fost reşedinţa Comitatului Sătmar şi al judeţului interbelic Satu Mare. Are o populaţie de 102.411 locuitori în 2011.

Istoric

Descoperirile arheologice din Țara Oaşului, Ardud, Medieşu Aurit, Homoroade, Lazuri etc. evidenţiază o serie de dovezi privind aşezările din epoca pietrei şi a bronzului; există, de asemenea, dovezi privind continuitatea locuirii acestor ţinuturi de către comunităţile geto-dacice şi prezenţa unor comunităţi celtice după cucerirea romană.

Mai târziu, aceste teritorii constituiau o parte a voievodatului condus de Menumorut, una dintre cetăţile de apărare din secolul al X-lea fiind la Satu Mare (Castrum Zotmar), cucerit de Szabolcs şi Tas, după cum menţionează cronica lui Anonymus.

În evul mediu, pe teritoriul actualului oraş Satu Mare existau două aşezări umane, Mintiu şi Satu Mare, despărţite de cursul râului Somes. Primele informaţii scrise privind această regiune indică Satu Mare drept centrul comitatului regal cu acelaşi nume, funcţionând în jurul unui castru fortificat: cetatea Satu Mare. Mintiul apare în documente la începutul secolului al XIII-lea ca o aşezare de colonişti germani. În lipsa unei fortificaţii proprii, Mintiul nu a avut niciodată importanţa strategică şi militară a Sătmarului. Primul privilegiu cunoscut este acordat oraşului Mintiu de către regele maghiar Andrei al II-lea, în anul 1230. Pentru Satu Mare s-a emis un privilegiu similar în anul 1264. În ceea ce privesc obligaţiile, oraşele erau erau datoare să trimită cinci oameni înarmaţi în oastea regelui, să plătească decima în valoare de 12 denari şi să asigure două mese regelui şi însoţitorilor săi dacă aceştia ar poposi vreodată în Sătmar. Drepturile acordate în schimb celor două oraşe erau relativ extinse, acestea fiind extrase din punct de vedere administrativ şi juridic de sub autoritatea comitelui de cetate şi puse direct sub autoritatea regelui sau a vistierului regal. În acelaşi timp, locuitorii aveau posibilitatea să-şi aleagă judele şi preotul, beneficiind şi de un vad scutit de vamă pe râul Someş.

În 1162 Ștefan al III-lea al Ungariei a donat veniturile oraşului, realizate din taxe şi impozite, Mănăstirii Szentjobb din Berekys (Comitatul Bihor). Prima cetate medievală a oraşului a fost construită în timpul domniei lui Ștefan I al Ungariei şi a fost distrusă împreună cu oraşele Sătmar şi Mintiu în 1242 de către tătari, în timpul primului atac mongol (Marea invazie mongolă). După retragerea mongolilor, cetatea şi cele două oraşe învecinate, au fost reconstruite din ordinul regelui Bela al IV-lea.

În 1247 Sătmarul devine reşedinţa regelui Ștefan al V-lea al Ungariei după ce tânărul prinţ obţine de la tatăl său, Béla al IV-lea, dreptul de a domni ca rege în estul regatului. Devenind unul dintre cele două reşedinţe regale, Sătmarul primeşte privilegii egale cu vechea capitală, Székesfehérvár, stăpânit de regele cel bătrân, Béla al IV-lea până în 1270. După moartea tatălui său, tânărul rege şi-a mutat reşedinţa la Székesfehérvár, Sătmarul continuând să-şi menţină anumite privilegii regale (confirmate mai târziu şi de urmaşii lui Ștefan: în 1291 de regele Andrei al III-lea al Ungariei, iar în 1310 şi de Carol Robert de Anjou).

În 1411 Sigismund de Luxemburg îi acordă despotului sârb Gheorghe Brancovici oraşele Sătmar şi Mintiu ca feudă în schimbul oraşului Belgrad. În 1460 oraşul a devenit din nou proprietate regală. După moartea lui Matia Corvin, intră în posesia fiului său, Corvin János, după care, pentru o scurtă perioadă, era stăpânit de familia Zápolya. În timpul ocupaţiei otomane, oraşul, precum şi întregul teritoriu numit Partium ("părţile") era condusă de Principatul Transilvaniei, deşi nu aparţinea oficial acestuia. Periodic a reintrat în stăpânirea regilor Habsburgi ai Ungariei. Până în anii 40 ai secolului XVI. erau proprietatea principelui Ioan Sigismund Zápolya, după care intră sub stăpânirea Habsburgilor, care în 1543 le dăruiesc fraţilor Báthory: Andrei, Cristofor şi Ștefan.

După 1543, când cetatea intră în posesia familiei Báthory, se fac schimbări ale albiei Someşului, pentru a apăra cetatea în partea sa sudică, astfel încât fortificaţia rămâne aşezată într-o insulă legată de principalele drumuri prin trei poduri peste Someş. La 1562 cetatea este asediată de armatele otomane conduse de paşa Ibrahim din Buda şi de paşa Maleoci din Timişoara. Apoi cetatea a fost asediată de trupele habsburgice, iar armatele transilvănene, părăsind-o, o incendiază. Din însărcinarea generalului austriac Lazarus von Schwendi începe reconstruirea cetăţii conform planurilor arhitectului italian Ottavio Baldigara după sistemul fortificaţiilor italiene în formă de pentagon cu cinci bastioane.

. În timpul Răscoalei lui Rákóczi Mintiul, locuit de germani, a luptat de partea lobonţilor, iar Sătmarul de partea curuţilor. În timpul conflictelor violente, la 28 septembrie 1703, Sătmarul a fost ars şi dărâmat de lobonţi, în aceeaşi zi, curuţii distrug oraşul Mintiu. Cele două tabere (cea pro-Habsburgică a lobonţilor şi cea anti-Habsburgică a curuţilor) au pus capăt războiului tot la Sătmar, la 30 aprilie 1711, când în Palatul Vécsey au încheiat Pacea de la Sătmar, după ce, în prealabil, armata curuţilor a capitulat la Moftinu Mare.

În anul următor, la 29 decembrie 1712, Sătmarul (Szatmár) şi Mintiul (Németi) au fost unite din punct de vedere administrativ sub denumirea Szatmár-Németi (Sătmar-Mintiu). Actul imperial care a consfinţit unirea a fost diploma emisă de Carol al VI-lea la 2 ianuarie 1721, oraşului Sătmar-Mintiu conferindu-i-se totodată şi statutul de oraş liber regal.

Datorită privilegiilor economice şi comerciale primite cu începere din secolul al XIII-lea, Sătmarul a devenit un însemnat centru al breslelor meşteşugăreşti. Secolul al XVIII-lea marchează debutul unui intens proces de urbanizare a oraşului, din această perioadă datând câteva edificii reprezentative: primăria veche, hanul, o cazarmă, biserica greco-catolică, biserica reformată etc. În anul 1823 se înfiinţează Comisia de Sistematizare a oraşului, care controlează şi dirijează întreaga activitate edilitară. În 1844 se intensifică lucrările de pavare a oraşului începute în 1805.

În anul şcolar 1859/1860 la Liceul din Satu Mare (înfiinţat în 1642) se introduce prima catedră de limba română, cu primul profesor parohul-protopop Petru Bran. Catedra a funcţionat până în anul 1907.

În secolul al XIX-lea (şi mai ales în cea de a doua jumătate a secolului) debuteaza o perioadă de intensă urbanizare şi de dezvoltare comercială, economică, culturală şi socială. În această perioadă s-a construit primul hotel (Hotel Korona), Palatul Episcopal romano-catolic, cazarma, iar la sfârşitul secolului XIX. s-a construit şi prima bancă, Palatul Justiţiei, clădirea teatrului (1892), gara, dar şi primele clădiri de piatră al unor licee confesionale. Apar şi primele întreprinderi industriale: Moara cu aburi, Fabrica de căramidă, Fabrica Neuschloss de prelucrare a lemnului, fabrica de cherestea, Fabrica Princz, Fabrica de Produse de Tâmplărie şi Comerţ cu Lemne – Societate pe acţiuni Satu Mare (Fabrica Unio de azi), etc. Fiind la intersecţia drumurilor comerciale, Satu Mare devine un important nod feroviar. În 1871 se construieşte linia ferată Satu Mare - Carei, în 1872 linia Satu Mare - Sighetu Marmaţiei, în 1894 linia Satu Mare - Baia Mare, iar după 1900 liniile ferate care legau oraşul Satu Mare de diverse localităţi ale judeţului: Ardud (1900), Bixad (1906). Actuala Gară Satu Mare este un monument neorenascentist din anul 1899.

Prosperitatea oraşului continuă până la începutul Primului Război Mondial. În Belle Époque s-au construit o serie de clădiri monumentale, emblematice pentru oraş, precum Hotelul Pannonia (în prezent Dacia) şi Turnul Pompierilor. Clădirea Hotelului Dacia (numit pe atunci: Hotel Pannónia) proiectat de arhitecţii Zoltán Bálintşi Lajos Jámbor în stil secession, clădire care la vremea respectivă conţinea şi clădirea Filarmonicii Dinu Lipatti, şi care în 1903 a primit premiul II. la Expoziţia Mondială din Viena. Odată cu izbucnirea Primului Război Mondial, dezvoltarea dinamică a oraşului a încetat.

La finele Primului Război Mondial oraşul Satu Mare se afla într-o situaţie incertă câtă vreme spre deosebire de celelalte centre urbane din Transilvania, administraţia românească încă nu se instaurase pe deplin în oraş deşi un Comitet Naţional Român Comitantes a funcţionat pentru o scurtă perioadă, în noiembrie-decembrie 1918. În perioada tulbure de după Primul Război Mondial, şi în oraşul Satu Mare s-au constituit soviete ale muncitorilor în martie 1919, la fel ca în toată Ungaria. Abia la data de 19 aprilie 1919 în oraş au intrat trupele române. În fruntea urbei a fost ales în funcţia de primar Augustin Ferenţiu în timp ce Traian Puticiu a fost numit secretar al primarului.

Marile întreprinderi din oraş, Fabrica de vagoane Unio, Fabrica Princz, Întreprinderea textilă Ardeleana, Rafinăria de petrol Freund, Fabrica de cărămizi, Fabrica de mobilă, prosperă în această perioadă, iar municipalitatea realizează importante investiţii în căi de comunicaţie, şcoli, spitale, construcţii publice, uzine comunale. Pe 15 iulie 1919 liceul a fost preluat de autorităţile române şi transformat în Liceul Mihai Eminescu, prima instituţie de învăţământ secundar cu predare în limba română din oraş. Sistemul bancar şi comerţul se dezvoltă în paralel, astfel că în 1929 se înfiinţează Camera de Comerţ şi Industrie şi Bursa de mărfuri, care au ca membri 25 de societăţi comerciale anonime şi 75 de firme industriale şi de producţie; în 1930 existau în oraş 33 de sucursale ale unor bănci. În perioada interbelică municipiul Satu Mare a fost reşedinţa judeţului Satu Mare (interbelic).

Ascensiunea fascismului în Europa şi izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial au produs dramatice modificări ale climatului social, politic şi economic al oraşului. Vara anului 1940 Satu Mare, precum şi toate teritoriile nord-vestice ale Transilvaniei este anexat Regatului Ungariei prin Dictatul de la Viena (în acelaşi timp Stalin anexează în urma Pactului Ribbentrop-Molotov nordul Bucovinei, Basarabia şi ţinutul Herţa, iar Bulgaria obţine Cadrilaterul). Dintre teritoriile pierdute, în urma războiului au fost recuperate doar regiunile transilvănene. Oraşul Satu Mare a fost eliberat de Armata Română în toamna anului 1944 (Bătălia de la Carei).

În ultimul an al celui de-al Doilea Război Mondial schimbările politice din Ungaria au condus la cea mai mare tragedie din istoria evreilor sătmăreni. Prim-ministrul Miklós Kállay, deşi a acceptat toate propunerile naziştilor germani şi a asistat la promulgarea unor legi discriminatorii şi nedrepte împotriva evreilor, totuşi, a respins categoric ideea deportărilor în lagărele de exterminare. Între 1942 şi 1943 a reuşit să evite de 8 ori demararea deportărilor spre Germania, concesii obţinute la diferitele negocieri cu naziştii. Ca urmare a tensiunilor crescânde între guvernul maghiar şi conducerea nazistă, pe fondul neîncrederii Germaniei în loialitatea guvernului condus de Kállay, Ungaria a fost ocupată militar de către Germania nazistă prin Operaţiunea Margareta.

Noul guvern fascist, condus de Döme Sztójay a sprijinit fără condiţii planul lui Adolf Hitler în privinţa exterminării evreilor europeni şi a asistat la punerea lui în practică, prin concentrarea evreilor în ghetouri şi predarea lor autorităţilor germane. Politica guvernului Sztojay a dus la deportarea a 19.000 de evrei din zona municipiului, transferaţi între 19 mai şi 1 iunie 1944 prin 6 transporturi în diferite lagăre din Germania şi Polonia. Cei mai mulţi evrei sătmăreni au ajuns în Auschwitz-Birkenau, alţii în Bergen-Belsen şi alte lagăre de exterminare. Dintre cei 18.863 evrei deportaţi au supravieţuit doar câteva mii de persoane. După război, majoritatea lor au emigrat în SUA şi Israel în timpul regimului comunist.

În septembrie 1944 oraşul a fost grav afectat de bombardamente care au ruinat pe lângă uzinele şi podurile oraşului şi o parte semnificativă a clădirilor publice importante. O parte a clădirilor ruinate, îndeosebi cele de pe actualul Bulevard Brătianu nu au mai fost refăcute după încheierea războiului, preferându-se înlocuirea lor cu clădiri moderne.

După Conferinţa de la Yalta din 1945, în România - ca şi în alte ţări ale Europei Centrale, abandonate sferei de influenţă sovietice de către Puterile Aliate - a fost instaurat comunismul.

Fabricile Unio, Princz şi alte întreprinderi importante din oraş au fost naţionalizate în anul 1948, dezvoltarea oraşului urmând cadrul planurilor cincinale. Începând cu anii 1960, ca urmare a industrializării forţate, numărul locuitorilor Sătmarului creşte semnificativ, determinând şi extinderea teritoriului oraşului. În această perioadă începe construirea primelor cartiere şi apariţia primelor blocuri cu patru iar mai târziu cu zece etaje, cea mai spectaculoasă dezvoltare cunoscând-o partea oraşului situată pe malul drept al Someşului. Primul cartier construit a fost Cartierul 14, cunoscut sub denumirea Micro 14, cu un număr suficient de apartamente pentru găzduirea a 20.000 de oameni. A urmat Cartierul 15, cu apartamente pentru 15.000 de oameni. Pentru legarea acestor zone de nucleul vechi al oraşului s-a realizat cel de-al doilea pod peste Someş, podul Golescu.

În inundaţiile din primăvara anului 1970 au decedat 56 de sătmăreni şi s-a distrus o parte însemnată a oraşului, viiturile provocând prăbuşirea a peste 2.000 de case. Pentru familiile sinistrate au fost ridicate două cartiere: Soarelui şi Carpaţi I. Tot în urma inundaţiilor au fost ridicate şi locuinţele din zona Pieţei 14 Mai şi din cartierul Solidaritatea.

Începând cu anii 1980 au fost construite alte trei cartiere: Micro 16, Micro 17 şi Carpaţi II.

Monumente

Turnul Pompierilor

Hotelul Dacia

Palatul episcopal romano-catolic

Teatrul de Nord

Gara Satu Mare

Catedrala romano-catolică

Biserica reformată cu lanţuri

Biserica greco-catolică „Sf. Arhangheli Mihail şi Gavril”

Biserica ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”

Cultură

În ceea ce priveşte viaţa culturală, judeţul Satu Mare are o tradiţie bogată şi o reţea de instituţii de cultură constând în teatre, o filarmonică, 60 de biblioteci publice (la nivel de judeţ) cu un fond de carte de peste 1.000.000 exemplare, 2 cinematografe, patru case de cultură multi-funcţionale, 17 muzee (inclusiv unul dedicat păstrării tradiţiilor populaţiei de origine germană), două galerii de artă şi un centru de promovare a creaţiei.

Sistemul educaţional al oraşului este bine dezvoltat în judeţ, existând 274 de şcoli şi licee.

Mass media sunt, de asemenea, bine reprezentate de trei cotidiene, două reviste de literatură, trei posturi de radio şi două de televiziune..

Atelierul Memorial Erdõs. Erdõs Imre Pál (1916-1987)laureat al Premiului de Stat (1962), maestru emerit al artei (titlu ce i se acorda in 1963), este una dintre personalitatile de seama ale orasului.

Mass Media

Instituţii

Istorie

Hărţi

Carei (21.112 loc.)

Ardud (6.231 loc.) · Livada (6.773 loc.) · Negreşti-Oaş (11.867 loc.) · Tăşnad (8.631 loc.)

Acâş · Agriş · Andrid · Apa · Bătarci · Beltiug · Berveni · Bixad · Bârsău · Bogdand · Botiz · Călineşti-Oaş · Cămărzana · Cămin · Căpleni · Căuaş · Cehal · Certeze · Ciumeşti · Craidorolţ · Crucişor · Culciu · Doba · Dorolţ · Foieni · Gherţa Mică · Halmeu · Hodod · Homoroade · Lazuri · Medieşu Aurit · Micula · Moftin · Odoreu · Oraşu Nou · Păuleşti · Petreşti · Pir · Pişcolt · Pomi · Porumbeşti · Racşa · Sanislău · Santău · Săcăşeni · Săuca · Socond · Supur · Tarna Mare · Terebeşti · Tiream · Târşolţ · Turţ · Turulung · Urziceni · Valea Vinului · Vama · Vetiş · Viile Satu Mare

Biserica Reformată cu Lanţuri  • Biserica Sf. Arhangheli Mihail şi Gavril  • Biserica "Adormirea Maicii Domnului"  • Catedrala Romano-Catolică  • Palatul Episcopal  • Statuia Lupa Capitolina  • Teatrul de Nord  • Turnul Pompierilor

Alba Iulia  • Alexandria  • Arad  • Bacău  • Baia Mare  • Bistriţa  • Botoşani  • Braşov  • Brăila  • Bucureşti  • Buzău  • Călăraşi  • Cluj-Napoca  • Constanţa  • Craiova  • Deva  • Drobeta-Turnu Severin  • Focşani  • Galaţi  • Giurgiu  • Iaşi  • Miercurea Ciuc  • Oradea  • Piatra Neamţ  • Piteşti  • Ploieşti  • Râmnicu Vâlcea  • Reşiţa  • Satu Mare  • Sfântu Gheorghe  • Sibiu  • Slatina  • Slobozia  • Suceava  • Târgovişte  • Târgu Jiu  • Târgu Mureş  • Timişoara  • Tulcea  • Vaslui  • Zalău

Cluj-Napoca (324.576 loc.) · Timişoara (319.279 loc.)

Iaşi (290.422 loc.) · Constanţa (283.872 loc.) · Craiova (269.506 loc.) · Braşov (253.200 loc.) · Galaţi (249.432 loc.) · Ploieşti (209.945 loc.)

Oradea (196.367 loc.) · Brăila (180.302 loc.) · Arad (159.074 loc.) · Piteşti (155.383 loc.) · Sibiu (147.245 loc.) · Bacău (144.307 loc.) · Târgu Mureş (134.290 loc.) · Baia Mare (123.738 loc.) · Buzău (115.494 loc.) · Botoşani (106.847 loc.) · Satu Mare (102.411 loc.)

Râmnicu Vâlcea (98.776 loc.) · Drobeta-Turnu Severin (92.617 loc.) · Suceava (92.121 loc.) · Piatra Neamţ (85.055 loc.) · Târgu Jiu (82.504 loc.) · Târgovişte (79.610 loc.) · Focşani (79.315 loc.) · Bistriţa (75.076 loc.)

Tulcea (73.707 loc.) · Reşiţa (73.282 loc.) · Slatina (70.293 loc.) · Călăraşi (65.181 loc.) · Alba Iulia (63.536 loc.) · Giurgiu (61.353 loc.) · Deva (61.123 loc.) · Hunedoara (60.525 loc.) · Zalău (56.202 loc.) · Sfântu Gheorghe (56.006 loc.) · Bârlad (55.837 loc.) · Vaslui (55.407 loc.) · Roman (50.713 loc.)