Piatra-Neamţ, Neamţ

1. fullinfo.ro
2. orase
3. Piatra-Neamţ, Neamţ

Piatra Neamţ este municipiul de reşedinţă al judeţului Neamţ, Moldova, România, format din localităţile componente Ciritei, Doamna, Piatra Neamţ (reşedinţa) şi Văleni. Situat pe valea Bistriţei, în nord-estul României, oraşul avea la nivelul anului 2011 o populaţie de 85.055 de locuitori. În Piatra-Neamţ se află sediul Agenţiei de Dezvoltare Regională Nord-Est.

Geografie

Municipiul Piatra-Neamţ se află în centrul judeţului, pe malurile râului Bistriţa, mai exact la ieşirea acestuia dintre munţi, la confluenţa cu pârâul Cuejdiu.

Oraşul este traversat de şoseaua naţională DN15, care o leagă spre sud-est de Bacău şi spre vest de Topliţa, Târgu Mureş şi Turda. Din acest drum, la Piatra-Neamţ se ramifică şoseaua naţională DN15C, care duce spre nord la Fălticeni, iar din acest drum se ramifică şoseaua naţională DN15D care duce spre est la Roman şi Vaslui. Din DN15, în oraş se mai ramifică şi şoseaua judeţeană DJ157, care duce spre sud-est la Dumbrava Roşie, Dochia, Mărgineni, Făurei, Trifeşti şi Horia (unde se termină în DN15D).

Este amplasat parţial (zona centrală şi cartierele vestice) la altitudinea de 310 m, într-un bazin intramontan străjuit de culmile Pietricica (590 m) la sud-est, Cozla (679 m) la nord, Cernegura (852 m) la sud-vest, Cârloman (617 m) la nord-vest şi Bâtca Doamnei (462 m) la sud-vest şi, parţial extramontan în zona subcarpatică spre est, pe o parte dintre terasele Bistriţei şi din Depresiunea Cracău-Bistriţa.

În onoarea acestui oraş, numele lui a fost atribuit asteroidului cu indicativul 100897 de către Alfredo Caronia (care actual trăieşte în Piatra Neamţ), atunci când asteroidul a fost descoperit la San Marcello, Italia în 1998.

Oraşul se bucură de câteva avantaje, o climă temperat continentală cu veri scurte răcoroase, toamne lungi, ierni blânde, fără geruri mari. Beneficiind de un cadru natural avantajos şi de legături uşoare spre toate punctele cardinale, teritoriul de astăzi al municipiului Piatra Neamţ a constituit o permanentă vatră de locuire.

În Piatra Neamţ, apele curgătoare cele mai importante sunt Bistriţa şi Cuiejdi. Printre pârâiaşele cu debite variabile mai pot fi amintite: Doamna, Sărata, Borzoghean.

Lacurile de pe raza municipiului Piatra Neamţ sunt acumularea Lacul Bâtca Doamnei (255 ha şi un volum de cca. 10 mil. mc, format de barajul cu acelaşi nume) şi lacul Reconstrucţia (10 ha şi un volum de cca. 250 mii mc, din care se desprinde canalul hidrotehnic al Bistriţei). Ambele sunt lacuri de acumulare pe râul Bistriţa.

Altitudinea medie a bazinului hidrografic este de cca. 920 m, iar relieful se caracterizează prin masivitate şi altitudini mai mari în vest şi în partea superioară a bazinului hidrografic, apoi tot mai reduse spre est şi sud-est.

Pădurile din jur sunt formate în general din conifere: brad, molid şi pin; şi din foioase: fag, mesteacăn, carpen, stejar, plop; dar şi din arbuşti: corn, măceş, alun, etc.

Alături de conifere, foioase şi arbuşti mai sunt prezente şi numeroase specii de graminee, flori şi plante caracteristice stepei.

Istorie

Cele mai vechi urme de locuire umană — ce datează din Preistorie — se regăsesc pe teritoriul actual al oraşului în aşezarea de la Poiana Cireşului (pe culmea Cernegura - spre gura de vărsare a pârâului Bâtca Doamnei), datată din mezolitic (cca. 12.000 î.e.n.).

Antichitatea este reprezentată iniţial prin fragmente de ceramică, obiecte de piatră şi silexuri aparţinând civilizaţiei Cucuteni (cca. 3.600 - 2.600 i.e.n.) şi epocii bronzului (mileniul II i.e.n.), descoperite în Ciritei, Lutărie, Văleni - zona Bolovoaia. La Bâtca Doamnei, Cozla şi Dărmăneşti s-au evidenţiat elemente aparţinând civilizaţiei geto-dacice (sec. II î.e.n. - II e.n.), căreia îi aparţine un segment semnificativ al istoriei locale. Aşezările fortificate de la Bâtca Doamnei şi Cozla (sec. I i.e.n. - I e.n.) sunt marca existenţei unui centru politic, economic şi spiritual, cetatea Petrodava fiind menţionată în Geographica lui Ptolemeu. După cucerirea romană, rolul de punct fortificat a dispărut, dar continuarea locuirii pe teritoriul oraşului s-a menţinut.

Evul Mediu începe cu un nivel de locuire al aşezării de la Lutărie - datat din secolele V-VI - când influenţa popoarelor migratoare dar şi cea a civilizaţiei romane sau romano-bizantine a dus la apariţia culturii Costişa-Botoşana (secolele V-VII e.n.). Pentru perioada secolelor VIII-IX, semnificativă este aşezarea limitrofă de la Brăşăuţi-Dumbrava Roşie, care aparţin culturii Dridu.

Informaţiile privitoare la primele două secole ale mileniului II sunt insuficiente. În schimb se cunosc elemente legate de populaţia din secolului XIII, dar mai ales despre aşezările medievale de la Piatra-Neamţ - Bâtca Doamnei şi Pietricica. Astfel, primele menţiuni scrise despre Piatra Neamţ[a] se întâlnesc în Cronica rusească (cca. 1387-1392) sub numele de Kamena (Piatra) - în Lista oraşelor valahe de la Dunare şi în documentele asociate cu expediţia regelui maghiar Sigismund de Luxemburg în Moldova în anul 1395, cand apare prima menţiune maghiară a localităţii: Karácsonkő: „in terra nostra Molduana ante villam Karácsonkő.”. În actul din 31 iulie 1431 prin care Alexandru cel Bun a dat Mănăstirii Bistriţa două prisăci, este menţionată şi o "casă a lui Crăciun de la Piatra". Dreptul de târg este atestat din evul mediu, însă statutul de târg domnesc îl primeşte doar în anul 1453. Conform datelor strânse în Codex Bandini (sec. al XVII-lea), Piatra a fost locuită în majoritate de maghiari şi de saşi. Cu timpul Târgul Piatra capătă o mai mare importanţă, aceasta şi datorită constituirii aici (estimată a fi între 1468-1475) a unei Curţi Domneşti (menţionată ulterior în mai multe rânduri - 1552, 1570, 1594), de către Ștefan cel Mare. Aceasta a exercitat o puternică influenţă atât în plan economic, politic, cât şi administrativ, chiar dacă ea nu a fost decât o casă voievodală. În urma săpăturilor efectuate în anii 1950, atât aici, cât şi la Bâtca Doamnei, au fost descoperite vestigii medievale. Marco Bandini menţionează că în anul 1646 încă mai erau vizibile ruinele vechii biserici catolice medievale.

În perioada Renaşterii şi Revoluţiei industriale evoluţia continuă. Spre începutul secolului XVII oraşul devenise un centru de producţie, iar în 1797 Piatra încetează de a mai fi târg voievodal. Pe fondul diversificării producţiei meşteşugăreşti şi comerciale, spre sfârşitul secolului al XVIII-lea - începutul secolului al XIX-lea, oraşul devine cel mai important centru urban şi comercial al ţinutului Neamţ. Treptat construcţiile încep să acopere şi terasele mai joase ale Bistriţei şi Cuejdiului, iar la mijlocul secolului al XIX-lea sunt incluse în perimetrul oraşului şi satele Mărăţei şi Dărmăneşti.

În Epoca Modernă revoluţia tehnică, reformele de după 1859, cucerirea independenţei de stat în 1877 şi măsurile legislative ce au urmat au dus la dezvoltarea capitalismului industrial şi în această parte a ţării. La 8 noiembrie 1841 prima „moară" de hârtie (prima, de altfel, de acest fel) din Moldova este deschisă de Gheorghe Asachi, iar din 1852 aici a funcţionat fabrica de postav şi sumane Grulich. Apar apoi fabrici de cherestea, săpun, chibrituri, bere şi mori. În 1864 la numele de Piatra se adaugă cuvântul Neamţ, măsura necesară pentru a deosebi oraşul de Piatra din judeţul Olt. 15 februarie 1885 este asociat cu construirea căii ferate Piatra-Neamţ - Bacău. Se deschide şi filiala locală a Băncii Naţionale, în 1832 apare prima şcoală publică, iar în 1871 este construit primul teatru. Râul Bistriţa a jucat rolul de veritabilă arteră de comunicaţie de care depindea viaţa economică a oraşului. Pe Bistriţa veneau plutele care asigurau materia primă necesară fabricilor de cherestea şi de hârtie şi tot ea constituia o cale de legătură cu Bacău şi porturile dunărene. În zona oraşului, râul avea o lăţime medie de 50 m şi un debit de 50mc/s, care însă avea variaţii impresionante ce oscilau între 3 şi 1080 mc/s, astfel că uneori marile viituri aveau caracter devastator pentru zona riverană.

Localitatea era frecvent afectată de calamităţi — inundaţii şi, mai ales, incendii, (mai 1847, 9 iulie 1883, 14 iunie 1887, 6 iulie 1889, 18 august 1891 şi 26 martie 1902). În anul 1897 o porţiune din dealul Cozla alunecă. În 1901 se începe consolidarea şi amenajarea terenului alunecat, se plantează arbori şi se construiesc alei, luînd astfel naştere "Parcul Cozla", iar în august 1904 se deschide Parcul zoologic.

Reorganizarea armatei din 1 ianuarie 1877, face ca judeţele Neamţ şi Suceava să devină baze de recrutare pentru al XV-lea regiment de Dorobanţi, compus din 2 batalioane şi cu reşedinţa la Piatra (primul comandant fiind Locotenent colonelul Alexandru Fotea). Regimentul a participat în Războiului de independenţă de la 1877-1878 la luptele de la Plevna, Griviţa II (citat fiind aici printr-un ordin de zi de către domnitorul Carol I), Rahova, Vidin şi Smârdan. La 15 martie 1878 regimentul este retras în ţară. Acesta este în august 1891 desfiinţat, fiind înlocuit de Regimentul 15 infanterie "Războieni", care participă în 1913 la campania din Bulgaria, fiind printre unităţile care au ajuns până aproape de Sofia.

În ultima parte a secolului XIX se adoptă măsuri semnificative de sistematizare (adaptarea străzilor la circulaţia trăsurilor şi pavarea lor, amenajarea de pieţe, canalizarea apelor uzate şi a pârâului Cuiejdi, modernizarea centrului oraşului şi instituirea iluminatului public, amenajarea unor bulevarde, scuaruri, grădini şi parcuri), controlul riguros al construcţiilor, norme de construcţie şi planuri urbanistice, extindere şi modernizare, construcţie de monumente.

La sfârşitul secolului al XIX-lea, oraşul era reşedinţa plăşii Piatra-Muntele şi a judeţului Neamţ şi avea 17.391 de locuitori, aproximativ jumătate fiind de confesiune iudaică, iar cartierele lui erau: Mahalaua Poştei, Dărmăneşti, Bordeiele, Mărăţei, Bistriţa, Precista, Borzogheanu, Preideanu şi Valea Viei. În oraş se aflau trei şcoli primare de băieţi cu 619 elevi, trei şcoli de fete cu 409 eleve, un gimnaziu real cu 120 de elevi, trei pensioane private cu 90 de eleve şi o şcoală de muzică bisericească; un spital cu 45 de paturi şi două farmacii; şi şapte biserici.

La începutul Secolului XX, intrarea României în Primul Război Mondial a făcut ca situaţia locală să aibă mult de suferit. În campaniile acestuia, unitatea din Piatra - Neamţ a pierdut peste 2.000 de ostaşi.

În anii de după război s-a reuşit refacerea vieţii economice, perioada interbelică fiind o perioadă relativ prosperă. Anuarul Socec din 1925 consemnează oraşul cu acelaşi statut, având 18981 de locuitori. În 1929 este finalizată o a doua uzină electrică. În 1925 satele Sărata, Văleni şi Vânători intră în compunerea localităţii.

Intrarea României în cel de-al Doilea Război Mondial, moment ce l-a găsit pe mareşalul Ion Antonescu la Piatra Neamţ, a determinat trimiterea pe front a unităţilor militare din zonă. Evoluţia ulterioară a evenimentelor, mai ales după străpungerea de către armata sovietică a fortificaţiei Târgu Neamţ-Paşcani, a făcut ca multe dintre localităţile aflate în estul oraşului şi judeţului să sufere mari distrugeri. Anii de după război şi schimbarea regimului politic în 1947, au determinat o nouă etapă în evoluţia istorică locală, în care se pot distinge, totuşi, şi transformări pozitive, care şi-au pus amprenta asupra zonei şi locuitorilor săi. În 1950, oraşul a primit statut de oraş regional şi a devenit reşedinţa raionului Piatra Neamţ din Regiunea Bacău. În 1968, în urma reformei administrativ-teritoriale, oraşul redevine reşedinţa judeţului Neamţ, ceea ce dă pe plan local un nou impuls economic. După construirea barajului de la Bicaz şi punerea în funcţiune a întregului sistem hidroenergetic pe cursul mijlociu şi inferior ale râului Bistriţa — în anii 1960, rolul economic şi aspectul râului s-au schimbat. Plutele au dispărut, au apărut hidrocentralele ca sursă nepoluantă de energie, debitul apei nu mai cunoaşte variaţiile din trecut, au apărut lacuri de acumulare şi baraje care modifică în întregime aspectul albiei.

La apogeu, zona industrială şi agricolă a municipiului includea:[necesită citare] un combinat de îngrăşăminte chimice şi unul de fire şi fibre sintetice (Platforma Săvineşti-Roznov) o fabrică de utilaje agricole (Mecanica Ceahlău), o fabrică de hârtie şi cartoane (Comuna din Paris), una de celuloză şi hârtie (Reconstrucţia), o fabrică de mobilă, una de semifabricate lemnoase (Combinatul de Prelucrare a Lemnului), una de cărămidă şi ţiglă (Zonoceram), una de tricotaje (8 Martie) un abator de păsări (Izvoare), 2 fabrici de pâine, o fabrică de industrializare a laptelui (Montana), o fabrică de bere (Steagul Roşu --> Zimca), un complex de sere (Izvoare), o întreprindere de industrializare a viei şi vinului, un IAS, o herghelie de cabaline (Dumbrava) şi o întreprindere de exploatare forestieră şi transport.

În perioada contemporană, căderea regimului comunist s-a asociat cu falimentul masiv al activităţii industriale, scăderea dramatică a investiţiilor pe plan local, creşterea şomajului şi scăderea nivelului de trai, precum şi cu depopularea semnificativă. După anul 2000 o serie de investiţii edilitare şi comerciale sprijinite direct de primărie - cu suportul unor credite bancare - apar în oraş, revigorându-i aspectul. Tot în primul deceniu al secolului XXI se conturează proiectul de transformare a municipiului în oraş turistic. În 2009 evoluţia acestui proiect face ca oraşul să fie atestat drept staţiune de interes naţional, dar ulterior pe fondul crizei economice şi a unor dificultăţi suplimentare, derularea sa capătă aspecte controversate.

Transportul

Activitatea de transport public local este asigurata in mare parte de compania S.C. Troleibuzul S.A.. Aceasta detine troleibuzele din oras (de tip Renault Berliet ER 100, Rocar 112E şi Rocar de Simon) si autobuzele (de tip MAN si Higer)

Legătura cu alte localităţi se face printr-o gară şi 3 autogări.

Mai multe firme locale îşi desfasoara activitatea in regim de taxi.

Obiective turistice locale

Situată la 4 km sud-vest de oraş. Primele elemente de cultură materială aparţin epocii neolitice (faza Cucuteni), peste care se află un nivel de locuinţe din epoca bronzului şi apoi stratul daco-getic. Perioada de maximă dezvoltare a fost între sec. I î.e.n. şi I e.n. Monument istoric accesibil doar arheologic.

Situat în centrul oraşului, în Piaţa Libertăţii, acest ansamblu arhitectural alcătuit din Curtea Domnească, Biserica "Sf. Ioan" şi Turnul Clopotniţa îşi are începuturile, potrivit izvoarelor istorice, în perioada 1468-1475, fiind ctitorit de Ștefan cel Mare. Din Curtea Domnească s-a mai păstrat doar o parte din pivniţele casei domneşti (unde se află acum o expoziţie muzeală) şi porţiuni din zidul de incintă. Biserica zidită în 1497-1498, monumentală şi elegantă, este caracteristică stilului arhitectural moldovenesc din acea perioadă, îmbinând tipul cu plan dreptunghiular şi bolţi semicilindrice cu cel trilobat şi turla pe naos. Turnul, construit în 1499 din piatră brută şi întărit cu patru contraforturi ce-i subliniază profilul zvelt, are 19 m înălţime. Foişorul de pază a fost adăugat în epoca modernă.

Biserica “Buna Vestire” este construită între anii 1779-1780. A fost situată iniţial în vestul oraşului în cartierul Sărata. După incendiul din 1992 care a distrus biserica de lemn a Schitului Draga, a fost mutată pe amplasamentul acesteia. Actual, se poate vizita pornind din centrul oraşului spre Tîrgu Neamţ. Schitul se află într-o poiană de pe malul drept al Cuiejdiului, pe versantul Dealului Cozla, către limita nord-vestică a cartierului Dărmăneşti lângă DN 15C. Punctul de reper este la 1,5-1,6 km anterior de ieşirea DN din oraş, unde un indicator arată o străduţă aflată pe stînga sensului de mers. Cu maşina se poate merge numai pînă la o punte aruncată peste Cuiejdi, de unde accesul se face pe jos. Clădirea este din bârne de brad. Actual restaurarea nu este terminată şi cercevelele ferestrelor nu au geamuri, astfel că icoanele dinăuntru şi iconostasul sunt supuse variaţiilor termice şi de umiditate ambientale. Nu se slujeşte în biserica de lemn, ci în cea nouă.

Este situată în Văleni pe strada Magnoliei, având drept ctitori mai întâi de Petru Rareş şi apoi de Alexandru Lăpuşneanu în 1574.

Construcţia este executată din bârne şi scânduri groase de brad şi de ştejar pe temelie de piatră, fiind de tipul bisericilor cu plan simplu în formă de navă, fără sânuri laterale şi cu altar pentagonal, clopotniţa aflându-se în imediata apropiere, spre sud. Acoperişul de şindrilă este unitar, fără a sublinia la exterior decât prezenţa altarului. Interiorul este împărţit în pronaos, naos şi altar. Pridvorul de la apus reprezintă un adaos recent (1924).

Chenarele ferestrelor şi cel al uşii de la intrare sunt ornamentate cu încrustaţii dense, care alcătuiesc motive geometrice de o meticuloasă execuţie. La uşă, frecventul decor al şnurului în relief reproduce simbolic torurile vechilor portaluri de la intrarea bisericilor lui Ștefan cel Mare. Boltirea semicilindrică a pronaosului este rezolvată în mod original, mai ales în ceea ce priveşte susţinerea ce se realizează în trepte de formă poligonală, ale căror dimensiuni se reduc în partea superioară. Catapeteasma actuală este un produs al ultimelor decenii, cea veche neavând nici pe departe forma tradiţională. În trecut în locul fundalului de lemn sculptat care separă naosul de altar şi pe care sunt pictate scenele şi portretele riguros stabilite prin canoane, aici se aflau cinci rânduri de icoane aşezate pe un perete de scânduri, fără a se respecta o succesiune prestabilită. Aceste icoane însă, în marea lor majoritate, aveau o valoare istorico-artistică deosebită. Este vorba de cel puţin trei grupe de icoane distincte ca stil şi chiar ca structură plastică, fiind executate, fără nicio excepţie, pe bucăţi de scândură atent pregătite cu un glet de ipsos. Din punct de vedere cronologic ele acopereau în întregime secolele XVI şi XVII, iar ca factură artistică multe dintre ele se impun printre cele mai reuşite creaţii ale genului iconografic.

Este citorie din 1774 a lui Ioil Egumen de Bisericani.

Este construită din bârne de brad pe temelie de piatră, în stil specific moldovenesc, cu un plan trilobat, absidele laterale şi cea a altarului fiind uşor pronunţate. Pridvorul de la sud şi pronaosul ce prelungeşte spre vest nava bisericii, sunt adaosuri ulterioare, ca şi turla oarbă cu acoperământul bulbat. Acoperişul de draniţă, în două ape, cu margini evazate, se rotunjeşte la absidele laterale şi cea a altarului, închizându-se în unghiuri drepte.

În interior, pridvorul şi pronaosul prezintă un acoperământ plan, însă naosul se înalţă printr-o elegantă boltă en berceau (semicilindrică), ce se desfăşoară până la catapeteasmă. Absidele laterale sunt acoperite în arc, iar altarul este dominat de un arc transversal de susţinere spre care converg nervurile unui segment de sferă. Catapeteasma originară este lucrată în lemn de tei şi ştejar, respectând cu stricteţe dispunerea ierarhică şi spaţială specifică iconografiei creştine ortodoxe. Psihologia personajelor biblice emană un anume hieratism bizantin, cromatica folosită creează o transparenţă renascentistă, iar frecvenţa planurilor secundare de inspiraţie locală trimite cu insistenţă la frescele de la Mănăstirea Voroneţ şi Mănăstirea Suceviţa. Uşile împărăteşti sunt tratate preponderent pictural şi mai puţin sculptural.

Sinagoga de lemn aflată la extremitatea estică a fostei Curţi Domneşti în imediata apropiere a Liceului "Petru Rareş", este o mărturie a numeroasei comunităţi evreieşti care a existat în acest oraş încă din Evul Mediu.

Actuala construcţie s-a ridicat pe locul alteia mai vechi, în baza hrisovului din 19 iulie 1766 semnat de voievodul Grigore III Ghica. Vechea sinagogă a fost de piatră, dar de la începutul secolului al XVIII-lea nu s-a mai îngăduit decât ridicarea unor sinagogi de lemn, ceea ce explică şi materialul folosit la construirea acestui monument.

Construcţia este făcută din bârne groase învelite cu taban atât la interior cât şi la exterior. Temelia înaltă de piatră face ca intrarea în edificiu să se realizeze prin coborârea mai multor trepte, iar interiorul se prezintă ca o galerie închisă cu două etaje la nord şi un singur etaj la vest, unde e sinagoga femeilor, la sud aflându-se o altă galerie de mai mici dimensiuni destinată copiilor. Cupola şi pereţii laterali sunt părţile originale ale construcţiei. Altarul, suflat cu aur, are o vechime de 250 de ani. Sinagoga este legată de numele lui Baal Shemtov, întemeietorul hasidismului.

În peretele estic al sinagogii este aşezată Urna Sfântă, operă de artă executată în lemn sculptat şi dispusă în trei etaje, fiecare nivel fiind aşezat pe coloane rotunde acoperite cu bronz şi argint. Această urnă a fost lucrată în 1835 de Saraga Itchok ben Moische, În patrimoniul lăcaşului s-a mai păstrat şi o frumoasă perdea cu şapte triunghiuri şi o inscripţie în ebraică din care rezultă că a fost realizată în 1767, deci la numai un an de la construirea actualului edificiu.

Faptul că Sinagoga se află atât de aproape de Biserica "Sf. Ioan", nerespectându-se tradiţionala distanţă de 150 de stânjeni (aproximativ 300 m) care trebuie s-o despartă de o biserică creştină, a fost explicat de regulă prin marea vechime a edificiului iniţial, care ar fi precedat construirea ansamblului arhitectural din epoca lui Ștefan cel Mare. Adepţii acestui punct de vedere pleacă de la premiza că nimeni nu ar fi îngăduit ridicarea unei sinagogi sub zidurile Curţii şi Bisericii Domneşti şi că aceasta deja exista în 1497-1499 când Ștefan cel Mare a construit biserica şi turnul-clopotniţă, lăsând-o apoi pe vechiul amplasament. Se consideră că este vorba de o simplă nesocotire a regulilor tradiţionale, deoarece dacă s-ar fi avut în vedere stricta respectare a acestora, nimic nu l-ar fi împiedicat pe Ștefan cel Mare să dispună demolarea şi strămutarea sinagogii la o distanţă convenabilă. Nu trebuie să se uite că în vechiul cimitir evreiesc de pe muntele Cârloman, cele mai vechi pietre de mormânt datează din a doua jumătate a secolului al XVII-lea şi că Sinagoga se află pe pământ domnesc, comunitatea evreiască plătind o dare anuală (bezman) pentru folosirea acestuia. Foarte probabil că vechea construcţie de piatră să se fi ridicat pe la mijlocul secolului al XVII-lea pe actualul amplasament, cu aprobare domnească, fără a se ţine seamă de respectarea distanţei prestabilite faţă de Biserica "Sf. Ioan" aşa cum a procedat de altfel şi Grigore III Ghica în 1766 când a încuviinţat actuala sinagogă de lemn.

Zonele au fost declarate arie protejate prin Legea Nr.5 din 6 martie 2000 (privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului naţional - Secţiunea a III-a - zone protejate).

În arealul oraşului sau limitrof acestuia, s-au identificat 4 zone fosilifere: Cozla, Cernegura, Pietricica şi Agârcia, reprezintând zone de interes paleontologic situate în Oligocen pe fundul Mării Paratethys. Aici, în stratele de rocă moale alcătuită din conglomerate de marne, gresii şi şisturi disodilice s-au descoperit depozite fosilifere de peşti şi scoici, caracteristice zonelor cu un climat subtropical ale acestei perioade. Fauna marină fosilă găsită aici este foarte bogată, acoperind toate nişele ecologice disponibile - de la apele de litoral până la cele mai adânci zone propice vieţii. Fosilele identificate aici pot fi vizionate la Muzeul de Știinţe Naturale din Piatra Neamţ.

Dealul Vulpii-Botoaia (Ochiul de Stepă) este o arie protejată de tip floristic)situată în partea estică a oraşului pe versantul sud-vestic al dealului Vulpea (478 m). Aici vegetează mai multe elemente floristice xerofite de stepă ilustrate de 28 de specii specifice acesteia.

Dealurile Pietricica (530 m), Cozla (679 m), Cârloman (617 m) şi Cernegura (852 m) străjuiesc oraşul Piatra Neamţ la est, nord şi respectiv sud, reprezentând - cu excepţia Pietricicăi care reprezintă un deal subcarpatic - ultima treaptă a Carpaţilor Orientali la zona de contact cu Subcarpaţii Moldovei.

În partea de nord a oraşului se ridică dealul Cozla, cu altitudini de 657 m în punctul numit „Trei Coline” şi 679 m în punctul „Trei Căldări” (aproape de satul Gârcina). Muntele Cozla are forma unei culmi alungite de la nord la sud şi este alcătuit din straturi de marne diferite, şisturi argiloase, straturi bogate în fosile de peşti şi alge, reprezentate şi la Muzeul de Știinţe Naturale din Piatra Neamţ.

Din punctul numit „Trei Coline” pornesc trasee turistice care duc spre Dărmăneşti, spre Cârloman sau spre zona marmitelor de piatră numite de localnici „La trei căldări”. Aici într-o stâncă izolată se află săpate trei scobituri rotunde cu diametrul de cca. 60 cm, a căror origine nu a întrunit consensul, considerându-se că ne aflăm fie în faţa unui fenomen carstic, [necesită citare] fie periglaciar[necesită citare], sau cu caracter de marmite eoliene formate prin acţiunea îndelungată a vânturilor.

Pe Cozla au fost descoperite în 1882 izvoare de ape minerale cloruro-sodice şi sulfuroase, caracterizate de analizele făcute la vremea respectivă de Petru Poni, şi care se foloseau în tratarea afecţiunilor digestive şi circulatorii. În timp exploatarea neraţională a dus la colmatarea lor.

La poalele colinei se află Parcul şi Grădina Zoologică cu acelaşi nume. Un drum şerpuit pavat cu piatră de granit duce de la poale până în vârf, de-a lungul lui fiind amplasate locuri special amenajate de unde se poate privi spre oraş. Deasupra Parcului Zoologic se află restaurantul Colibele Haiducilor iar puţin mai sus restaurantul Gospodina şi barul-restaurant Grădina cu Flori.

Telegondola face legătura dintre gară şi cota Trei Coline de pe Cozla. Traseul are o lungime de 1.915 m, la punctele finale ale traseului fiind amenajate spaţii comerciale şi cafenele (sunt în construcţie pe deal şi spaţii de cazare,).

Iarna se schiază pe pârtia special amenajată, iluminată noaptea.

Există telescaun pentru transportul de la bază până în vârful pârtiei, precum şi centru de închirieri echipament necesar pentru schi.[necesită citare]