Drobeta-Turnu Severin, Mehedinţi

căutare

Drobeta-Turnu Severin, Mehedinţi

Drobeta-Turnu Severin (denumire până în 1972: Turnu Severin, în maghiară: Szörényvár sau Szörénytornya, în germană: Turm Severin) este municipiul de reşedinţă al judeţului Mehedinţi, Oltenia, România, format din localităţile componente Drobeta-Turnu Severin (reşedinţa), Dudaşu Schelei, Gura Văii şi Schela Cladovei.

Localitatea s-a dezvoltat în apropierea castrului roman Drobeta, devenind dintr-un punct strategic iniţial un oraş de răscruce a drumurilor pe uscat şi pe apă care duceau la nord şi la sud de Dunăre. În timpul antichităţii romane, a devenit primul centru urban din regiune şi al treilea din provincia Dacia, după Sarmizegetusa şi Apullum. În timpul lui Hadrian oraşul a fost declarat municipiu (în 121), în momentul în care populaţia atinsese 14.000 de locuitori. În timpul lui Septimiu Sever a fost ridicat la rangul de colonie (în 193), ceea ce conferea locuitorilor urbei drepturi egale cu cetăţenii Romei.

Pe la mijlocul secolului al III-lea, Drobeta se întindea pe 60 de hectare şi era locuită de cca. 40.000 de locuitori. Castrul a fost distrus de barbari şi reconstruit în mod reptat în timpul antichităţii târzii, încetându-şi definitiv rolul de garnizoană în anul 602 d.Hr. În evul mediu a fost construită de Regatul Maghiar cetatea Severin, care a fost distrusă la 1526 de Imperiul Otoman.

Pe 23 aprilie 1833 a fost întemeiat din nou Turnu Severin, când domnul Alexandru Dimitrie Ghica a emis actul înfiinţării oraşului. Planul iniţial al oraşului a fost gândit de arhitectul Xavier Villacrosse, secundat de inginerul Moritz von Ott, prin grija domnitorului din acel moment, Barbu Știrbei. În anul 1841, capitala judeţului s-a mutat de la Cerneţi la Turnu Severin.

Geografie

Este aşezat în partea vestică a Olteniei, coordonatele sale fiind 22° 33' longitudine estică şi 44° 38' latitudine nordică. Oraşul este situat pe malul stâng al Dunării, la ieşirea fluviului din defileu, în depresiunea subcarpatică a Topolniţei, pe drumul european E70, la 220 km sud-est de Timişoara, 113 km vest de Craiova şi 353 km vest de Bucureşti.Altitudinea este de 104 metri la punctul cel mai înalt, iar punctul cel mai de jos se află situat lângă gară, unde altitudinea este de 48,75 metri faţă de nivelul mării.

Severinul se află într-o zonă de climă temperat-continentală cu influenţe submediteraneene, cu veri însorite şi fierbinţi şi ierni blânde, care oferă condiţii pentru dezvoltarea unor vegetaţii specifice, cum ar fi migdalul, smochinul, liliacul, teiul şi castanul sau arborii exotici magnolie, nuc caucazian, ginkgo biloba.

Istoric

Cercetǎrile arheologice realizate de specialişti în istorie de la Universitatea Edinburgh şi de la Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan” din Bucureşti au descoperit, în situl arheologic de la Schela Cladovei (cartier al Severinului actual), urme umane din perioada Paleoliticului. Inventarul arheologic scos la iveală indică începutul vieţii omului primitiv, al trecerii acestuia de la stadiul de culegător, pescar şi vânator la o civilizaţie sedentarizată modernă.

O altă descoperire importantă a fost cea a unui Homo Sapiens în vârsta de 8000 de ani (î.C). Primele săpături pe şantierul arheologic de la Schela Cladovei au fost efectuate de istoricul Vasile Boroneanţ, începând cu anul 1960. Au fost descoperite, de-a lungul timpului, peste 65 de morminte datând din perioada 7300 - 6300 i.Ch. Datarea cu carbon radioactiv a probelor arheologice confirmă vechimea aproximativă de circa 8000 de ani. Ulterior, pe locul Severinului de astăzi s-a aflat în antichitate castrul roman Drobeta.

Castrul Drobeta este primul centru urban ca importanţă militară, economică şi religioasă din regiunea Olteniei şi Banatului, şi al treilea centru urban din Dacia, după Sarmizegetusa şi Apullum. În anul 126 d.C, sub stăpânirea Împăratului Adrian (117-138 d.C), Castrul Drobetei (14.000 de locuitori, este ridicat la rangul de Municipiu (Municipium Publium Aelium Hadrianum Drobetense), iar mai târziu, sub Împăratul Septimius Severus (193-211 d.C), în anul 193 d.C., este ridicat la rangul de Colonie. Pe la mijlocul secolului al III-lea, Colonia Drobetei era întinsă pe o suprafaţă de 60 de hectare şi avea o populaţie de aproximativ 40.000 de locuitori. Împăraţii romani, chiar şi în timpul abandonării Daciei, au continuat sa refacă şi să întreţină unele cetăţi importante de la nord de Dunăre, precum Drobeta.

În Templul principal din Drobeta, la începutul celui de-al doilea război dacic (105 - 106 d.C) este menţionată libaţia (jertfa) celebrată de Împăratul Traian, o jertfă care încă astăzi, istoricii, nu pot preciza sigur scopul religios: consacrarea podului construit peste Dunăre, mulţumire pentru respingerea unui atac dacic împotriva castrului, o binecuvântare pentru familia imperială, fie o jertfă în onoarea zeiţei Virtuţii şi a Onoarei. Libaţia (jertfa) implica sacrificarea a trei animale masculine, un porc, un berbec şi un taur care erau purtaţi în procesiune sacră în locul unde credincioşii voiau sa fie purificaţi. (Cato, R.R. 141 ; Varro, R.R. II, 1, 10 ; Liv. I, 44 ; Tac. Ann. VI, 37 ; Hist. IV, 53).

Înainte de retragerea autorităţii civile romane din Dacia (271 d.C.), creştinismul, având adepţi răspândiţi în toate coloniile imperiului roman, era incă o religie minoritară. Templele castrului Drobetei sunt citate in perioada Impăratului Gordian al III-lea (238-244 d.C.) ca unele dintre puţinele locuri unde in Dacia se practica, printre soldaţii legionari romani, misterele cultului (cu dedicaţie militară) a lui Jupiter Dolicheţianul (la origine un zeu oriental, inclus in Panteonul roman, adorat pe teritoriul Siriei de astăzi ca zeul suprem Baal al Cerului şi al Furtunei [I(ovi) O (ptimo) M (aximo) S(abazio) ]). Legat de cultul particular roman al lui Jupiter (Baal) Dolicheţianul la Drobeta, este citată Cohorta a III-a Campestris, pe care cercetători francezi o asociază miticei Cohorte a "III-a Dacice", prezentă în Castru în anul 179 d.C.¹

La mijlocul sec. al III-lea, în perioada domniei împăratului Filip "Arabul" sau Gallienus, sunt reconstruiete termele şi castrul, care suferiseră distrugeri în urma invaziei carpice în anii 245-247. Datorită schimbării tacticilor militare, sunt operate schimbări de apărare si de arhitectură la turnurile principale ale Drobetei, adică porţi şi spaţiu intraportal diferite de anii anteriori. Interiorul castrului antic al Drobetei, este înlocuit cu edificii care, o datată cu preodomininanţa religiei creştine, reproduc forma unui edificiu basilical grec, cu trei nave. Cele 78 de camere ale Castrului erau distribuite astfel: 42 în praetentura şi 36 în raetentura fiind utilizate pentru găzduirea celor două unităţi menţionate de Notitia Dignitatum (XLII,16; XLII,24), cuneus equitum Dalmatarum Divitensium şi respectiv Format:Auxilium primorum Daciscorum

Ruinele actuale păstrează forma de cruce pe care a căpătat-o organizarea spaţiului intern în urma retragerii din timpul lui Constantin cel Mare (306-337). Ultima refacere a castrului datează din timpul împăratului Iustinian I. Impăratul Iustinian (527-565) a refăcut parţial castrul, Drobeta cunoscand în timpul acestuia ultima perioadă înfloritoare a istoriei sale antice. Sub Împăratul Iustinan, Castrul Drobetei a fost denumit vremelnic cu numele de "Theodora" (dupa numele soţiei lui).

Distrugerea Castrului antic de la Drobeta a survenit, aproximativ, în prima jumătate a sec. al V-lea şi trebuie pusă pe seama hunilor, ocazie cu care denumirea Drobeta a fost abandonată. Monedele majoritare descoperite în urma săpăturilor arheologice, atestă că în momentul distrugerii Castrului antic, sunt datate în timpul împăratului Arcadius. În ciuda acestui fapt, ulterior o nouă refacere a Drobetei are loc în perioada Împăratului Anastasius - Iustinian.

Cetatea Severinului a fost zidită de Regatul Maghiar ca centru strategic militar constituit împotriva Țaratului Bulgar de Vidin, în vecinătatea ruinelor castrului roman al Drobetei. Biserica latinǎ din incinta cetǎţii medievale a fost pusă sub patronajul sfântului Severin de Noricum, de la care, se pare, provine numele aşezării. Cetatea Severinului, clădită de regele maghiar Ladislau I (1040-1095) ca fortăreaţă împotriva pecenegilor şi cumanilor prezenţi în regiune, va fi pricina unor revendicări permanente şi a unui şir de războaie frecvente între coroana maghiară, bulgari şi voievozii din Muntenia, începând cu Litovoi, Bărbat, şi Basarab I. Într-o primă perioadă, cetatea Severinului este un obiectiv de dispută politică, economică şi religioasǎ între principi creştini. Ulterior, atât pentru Țara Românescă cât şi pentru Coroana Maghiară, cetatea Severinului devine un bastion de apărare împotriva expansiunii Imperiului Otoman. Cetatea medievală a Severinului, în perioada maximă a zidirii sale, număra şase turnuri de apărare fiind înconjurată cu două valuri concentrice de piatră şi un şanţ adânc de apă. Responsabilii apărării Cetăţii Severinului vor purta numele de Bani de Severin. În anul 1383 este atestat primul episcop latin, Gregorius, intitulat "episcop de Severin şi al părţilor de dincoace de munţi".

Prin convertirea lui Ioniţă Caloian (1197-1207) la romano-catolicism şi prin înfiinţarea Imperiului latin de Constantinopol după cucerirea părţii europene a Imperiului Bizantin de către cruciaţi în 1204, aproape toată Peninsula Balcanică împreună cu regiunea Munteniei erau sub influenţa politică şi spirituală papală. Când în mai tot sud-estul Europei Biserica Romano-Catolică părea să-şi fi consolidat o dominaţie durabilă, în 1232 Ioan Asan al II-lea (1218-1241), întorcându-se la Biserica Ortodoxă din motive politice, a schimbat situaţia şi implicit destinele cetăţii Severinului. Urmare a acestui fapt, nu numai Bulgaria şi teritoriul viitoarei Țări Româneşti au fost pierdute de Roma, dar reconvertirea politică şi confesională a lui loan Asan al II-lea ameninţau deopotrivă stabilitatea Imperiului Latin de Constantinopol şi autoritatea Ungariei în regiunea Severinului. Rivalitatea cu Imperiul Latin de Constantinopol pe de o parte şi cu regii Ungariei, Andrei al II-lea (1205–1235) şi Béla al IV-lea, pe de altă parte, l-a determinat pe Ioan Asan al II-lea să încheie, în 1235, o alianţă cu despotul de Niceea, alianţă condusă de Ioan al III-lea Doukas Vatatzes, împotriva Latinilor din Constantinopol şi implicit împotriva autorităţii pontificale de la Roma. Despărţirea Țaratului Valaho-Bulgar de Biserica Romano-Catolică a însemnat o lovitură dată autorităţii spirituale a Romei în regiune. Cum în răsărit Ginghis Han îi învinsese cumanii şi ruşii de pe Volga în 1223, teritoriul controlat de mongoli ajungând până la Nistru, cumanii din Moldova au cerut ajutor Ungariei care, prin medierea episcopiei de Strigoniu, i-a convertit la creştinism şi le-a creat în 1227 episcopiile romano-catolice de la Episcopia de Siret şi Episcopia de Milcov. Ioan Asan al II-lea, devenit între timp ortodox, a declart schismatici cumanii deveniţi romano-catolici. Adeziunea lor la confesiunea regalităţii maghiare a fost interpretată ca declaraţie de război cu atât mai mult cu cât, în 1230, ungurii au atacat cetatea Vidinului, însă fără succes. În acest context, încercând să rupă alianţa dintre cumanii catolici din Oltenia şi ţaratul româno-bulgar (ortodox) al Asăneştilor, regele Andrei al II-lea a creat un cap de pod, transformând în 1233 fortăreaţa Severinului în cetate. Astfel a luat naştere Banatul de Severin, ca marcă de graniţă în sistemul defensiv totodată ofensiv, organizat încă din 1228, regiune înfiinţată la hotarele Imperiului româno-bulgar[necesită citare] pentru paza graniţei Ungariei şi restabilirea influenţei Bisericii Romano-Catolice în regiune.

Banatul Severinului, Banatus Zewriniensis, Terra Zeurino sau Țara Severinului, cuprindea Caraşul cu o fâşie din Ardeal, ţara Haţegului, ţinutul Amlaşului şi o parte limitrofă din Oltenia (Mehedinţi, o parte din Gorj şi Vâlcea, întinzându-se pe ambele laturi ale munţilor) de la Dunăre până la Olt. Primul ban de Severin, Luca, este menţionat în 1233, în timpul regelui Andrei al II-lea al Ungariei (1205–1235). Anul 1233 – în rezonanţă cu anul 1833 când noul oraş modern a fost înregistrat – poate fi considerat ca dată a naşterii oficiale a cetăţii. După Luca, se cunoaşte numele altui ban maghiar de Severin, Ștefan. Numit de Regele Béla al IV-lea (1235–1270), funcţia sa a fost apoi preluată de Ioan. Ca urmare a organizării teritoriale ca bănie şi cum noua cetate a Severinului conform unui document pontifical din 1234 a atras în răstimp scurt în regiune un număr considerabil de cumani, români, maghiari şi saşi, implicit un amestec confesional ortodox şi romano-catolic, pentru prima oară, Béla al IV-lea a cerut în 1238 papei Grigore al IX-lea înfiinţarea unei episcopii catolice a Severinului. Aceasta a luat însă fiinţă abia în 1382. În anul 1238 papa Grigore al IX-lea l-a excomunicat pe Ioan Asan al II-lea şi i-a cerut regelui Ungariei să întreprindă o expediţie cruciată împotriva «schismaticului» Asan, sugerându-i ca teritoriul ce-l va fi cucerit să fie unit cu regatul Ungaria.

1241 a fost un an teribil pentru Severin din cauza invaziei mongole, care până în 1242 a distrus şi depopulat regiunea. Reorganizând zona distrusă de pustiirea mongolă, Béla al IV-lea a lăsat regiunea Severinului în seama guvernării lui Litovoi. Anul 1247 aduce deopotrivă recunoaşterea importanţei rolului militar şi economic al populaţiei române din regiune. Înaintea cumanilor, românii severineni sunt înregistraţi în arhivele coroanei maghiare ai anilor 1256, 1262 şi 1293 ca principalii contribuitori la constituirea zonei de apărare dunărene. Tot în 1247, printr-o diplomă, regele Béla al IV-lea i-a adus în regiune pe cavalerii ioaniţi, dându-le reşedinţa de misiune religioasă. Această diplomă din 1247, în care este numit banul de Severin, este totodată primul document în care regele Ungariei are şi titlul de rege al Bulgariei. Raportul dintre acest titlu şi donaţia facută de Béla al IV-lea cavalerilor călugari ai Ordinului "Sf Ioan" de Ierusalim (din 1247 apoi reconfirmată de papa Inocenţiu al IV-lea în 1248) şi înfiinţarea Banatului de Severin este în strânsă legătură cu şirul de războaie pentru stăpânirea cetăţii şi a regiunii Severinului. Conceput ca marcă de graniţă a Ungariei, Banatul Severinului avea drept scop apărarea, consolidarea şi extinderea autorităţii coroanei maghiare la sud de Dunăre. În războiul lui Béla al IV-lea împotriva lui Ottokar al II-lea al Boemiei din 1260, bulgarii sub conducerea ţarului Constantin I Assan (1257-1277), şi bizantinii conduşi de împăratul Mihail Paleologul (1259-1282), au trecut Dunărea şi au ocupat cetatea şi Banatul de Severin până când magistrul Laurenţiu, fiind numit ban, a recucerit cetatea şi regiunea. Cavalerii ioaniţi, a căror îndatorire era să apere regiunea şi cetatea, părăsiseră cetatea fie în timpul atacului bulgar, fie mai înainte. În 1268, banul Alexandru, împreună cu garnizoana cetăţii, a participat la mai multe bătălii victorioase împotriva bulgarilor şi bizantinilor.

Cetatea Severinului are o istorie particulară în raport cu alte cetăţi din spaţiul carpatic. Rolul şi importanţa sa au fost preponderent militare, comerţul aducător de bunăstare fiind dificil din cauza poziţiei geografice şi a faptului că au stăpânit-o într-o succesiune permanentă, când regii Ungariei, când voivozii din Muntenia. La fel era şi cu cele trei biserici medievale existente, care, odată cu schimbarea stăpânilor, îşi schimbau închinarea confesională devenind romano-catolice sau ortodoxe în funcţie de momentul respectiv. În 1301 este pomenit ban de Severin Teodor Voitici, care, împreună cu fiul său Ioan, profitând de stingerea dinastiei arpadiene, cu ajutorul despotului de Vidin, Mihail Șişman, refuză autoritatea noului suveran Carol Robert de Anjou. Până în 1330 Severinul rămâne în stăpânire munteană. Pentru cetatea Severinului a murit Litovoi în 1272, când a refuzat să mai fie vasal regelui Ladislau al IV-lea (Cumanul). Basarab I pierde cetatea Severinului în septembrie 1330 şi a recucerit-o după victoria de la Posada în acelaşi an. Titlul de ban l-a preluat Vladislav Basarab (Vlaicu-vodă, 1364-1372), până când, refuzând să mai fie vasal al regelui Ludovic I de Anjou (1342-1382), cetatea Severinului a trecut din nou sub stapânire ungară în 1365, când Bulgaria, condusă de cumnatul lui Vladislav, ţarul de Vidin Ivan Straţimir (sau Sracimir), a fost învinsă într-un nou război în urma căruia în anul 1365 a fost înfiinţat Banatul bulgăresc. Vladislav, între timp iertat de Ludovic I, a primit în 1368 din nou titlul de ban al Severinului. În timpul stăpânirii muntene a fiinţat temporar Mitropolia ortodoxă a Severinului, avându-l mitropolit pe Antim Critopoulos (1370). Mitropolia a fost mutată în 1375 la Strehaia, ajungând în cele din urmă la Râmnicu Vâlcea, unde a fiinţat cu numele Episcopia Râmnicului şi Noului Severin. În 1373, în timpul regelui Ludovic I, Severinul a trecut din nou în stăpânirea coroanei maghiare. Între 1376 şi 1377 Severinul a reintrat în stăpânire munteană, iar în 1378 din nou în posesia Ungariei.

Mircea cel Bătrân a purtat şi el titlul de Ban de Severin, iar în anul 1406, în faţa pericolului otoman, încheie un tratat de alianţă cu Sigismund I de Luxemburg (1387-1437) chiar în cetatea Severinului. În 1417 Sultanul Mohamed I, (1413-1421), ocupă Severinul luând prizonieri trei din fiii lui Mircea care se vede obligat sa ceară pace plătind tribut. În noiembrie 1419 Sigismund recucereşte cetatea cu ajutorul fiului lui Mircea, Mihail I (1418-1420). În 1408, Sigismund îl numeşte Ban de Severin pe renumitul Filippo Buondelmonti degli Scolari, cunoscut cu numele de Pipo di Ozora, cavaler ca şi Vlad Dracul al Ordinului Dragonului. În 1427, Murad al II-lea cucereşte şi incendiază cetatea. În 1429 Sigismund cere ajutorul Ordinului cavalerilor Teutoni. Sub conducerea lui Nicolae Radwitz, care este înobilat baron şi numit Ban de Severin, cavalerii teutoni preiau apărarea cetăţii şi a Banatului de Severin. În acest răstimp, toate cetăţile începând cu Severin, Orşova, Golubăţ şi până la Belgrad, sunt reântărite. În 1430-1431, alături de cavalerii teutoni, în cetatea Severinului sunt prezenţi 200 de oşteni şi 40 arbaletieri. În 1432 este consemnată uciderea cavalerilor teutoni din cetate de către turci conduşi de Vlad Dracul. În 1436 cetatea reintră în posesiune maghiară sub apărarea Banului Ladislau. Între 1438–1439, sub stăpânirea lui Albert I de Habsburg, (1438-1439), Severinul este apărat din nou de atacurile turcilor în persoana Banului Francisc Talloci (cavaler al Ordinului Dragonului). Din anul 1439 până în 1445, Iancu de Hunedoara este numit Ban de Severin de către regele Ladislau al VI-lea Iagelon (1439-1444). Între 18 şi 22 septembrie 1444, Severinul sprijină trecerea unei părţi ale armatelor cruciate la sud de Dunăre, în vederea atacării Varnei.

În timpul domniei lui Ladislau al VII-lea (1444-1457) şi a lui Matei Corvin (1458-1490), urmează o perioadă în care printre Banii Cetăţii Severinului sunt nobili maghiarizaţi şi catolicizaţi de origină română: Mihail de Cerna care a avut o continuitate de opt ani în funcţie, între 1446 şi 1454, fiind dublat în 1449 de vărul său Vasile de Cerna, iar între 1452 şi 1454 de un alt nobil român bănăţean, Petru Danciu de Caransebeş. La fel, Ștefan şi Mihail de Mâtnic în 1459 şi respectiv 1467 vor contiuna şirul Banilor de Severin. Alţi Bani severineni de origine română sunt: Ladislau Ficior de Haţeg şi Gheorghe Mare, care pentru buna guvernare a Severinului este numit ulterior Ban de Belgrad. Cetatea Severinului este una dintre cetăţile cheie ale sistemului defensiv dunărean împotriva turcilor. Titlul de "Ban", acordat neîntrerupt pe parcursul a 300 de ani în istoria Severinului atâtor personaje importante din istoria europeeană, nu este o simplă titulatură onorifică ci subliniază rolul militar şi politic de excepţie în apărarea graniţelor dunărene. Pe lângă autoritate, titlu de cavaler al Ordinului Dragonului, titlul de Ban de Severin a oferit şi o serie de avantaje materiale, în primul rând prin sumele cu care demnitatea era remunerată. Din informaţii datând din anii 1494-1495, se ştie că Banii Severinului Petru Vistier de Măcicaş şi Iacob de Gârlişte au încasat 4000 de florini, o sumă mai mică decât cea a Banului de Belgrad, dar mai mare decât cea a omologului de Sabăţ.

La începutul anului 1492 Banul Filip, ajutat de fratele său George îi invinge pe turci care începuseră să invadaze Banatul de Severin. Amândoi vor pleca la Buda, unde avea loc adunarea generală regală, întrunită pentru a lua măsuri de apărare împotriva turcilor. Banul Filip de Severin moare pe drum spre Buda, astfel că fratele său, George, prezintă în luna Aprilie a anului 1493, situaţia grea în care se găsea Cetatea şi Banatul Severinului. Sultanul Baiazid al II-lea (1481-1512) ordonă paşei din Vidin să asedieze şi să cucerească cât mai grabnic cetatea Severinului, în anul următor. Severinul este despresurat de Pavel Chinezu care eliberează cetatea din mâinile turcilor. În 1501 Banul Petru Măcicaş ajutat de un alt viitor Ban de Severin, Iacob de Gârleşti (Gârlişte) aflând că turcii se pregătesc să atace Muntenia, trec Dunărea într-o campanie militară victorioasă ce străbate zona Cladovei, Vidinului şi Nicopolului. În 1506, Banul Iacob de Gârlişte participă cu garnizoana severineană la înăbuşirea răscoalei secuilor la Topliţa Lutiţa. În anul 1519, Ludovic al II-lea Iagelon (1516-1526), prin mijlocirea Banului de Severin, Barnabas Bélai, încheie un tratat de pace pentru trei ani cu sultanul Soliman I Magnificul (1494-1566) care, printre altele, se obligă să nu mai atace Severinul, Timişoara şi alte cetăţi de graniţă. Fără să reuşească, sub Soliman turcii asediază din nou Cetatea Severinului în 1521, aceasta fiinde apărată de Banul Nicoale de Gârlişte.

După moartea lui Matei Corvin, Ladislau al VIII-lea Iagelon (1490-1516) (un rege cu o autoritate slabă) şi tânărul său urmaş Ludovic al II-lea, nu mai reuşesc să acorde aceeaşi atenţie cetăţii Severinului precum predecesorii lor, deoarece Ungaria traversează o perioadă de criză, nobilii maghiari, în lupte facţionale, fiind mai interesaţi în creşterea autorităţii lor personale decât de respingerea pericolului otoman de pe Dunăre. Dată fiind responsabilitatea şi riscurile mari, mulţi nobili refuză să primească funcţia de Ban al Severinului, deşi solda ajunsese la 6.000 de florini. În 1521 turcii cuceresc Belgradul. Orşova este pierdută în 1522. Acest context creează o situaţie dificilă pentru Cetatea Severinului. În lunile mai şi iunie 1524, au loc mai multe atacuri otomane care eşuează. După un asediu sistematic, început la jumătatea lunii septembrie, turcii, conduşi de Soliman Magnificul şi de Ali Beg (un sârb convertit la islam), cuceresc şi distrug parţial cetatea în luna octombrie. Cucerirea a fost posibilă şi din cauza garnizoanei extrem de reduse care apăra cetatea. În 1526, din ordinul lui Soliman Magnificul, turcii încep distrugerea sistematică a Cetăţii Severinului, pietrele de rezistenţă din ziduri (ceea ce era cioplit şi şlefuit), fiind recuperate şi folosite în construcţia şi întărirea altor cetăţi otomane la sud de Dunăre. Vor rămâne în picioare doar rămăşitele câtorva ziduri din incintă, urmele fundaţiilor celor şase turnuri printre care şi un perete de aprox. 12 m înălţime din Donjonul impunător al cetăţii, un perete gros şi înalt de la care întreaga structură rămasă va fi numită de localnici "Turnul lui Sever". După cucerire şi distrugere, Cetatea Severinului (cheia de intrare spre Europa centrală, cum era denumită în acele timpuri) va confirma importanţa sa strategică, când doi ani mai târziu, tot pe Dunăre, la Mohacs, în 1526 Ungaria va fi înfrântă şi va fi transformată în paşalâc turcesc.

După distrugerea definitivă a Cetăţii Severinului, părţile oltene ale Banatului de Severin au ajuns sub stăpânirea Banilor craioveni iar Banatul Severinului şi-a delimitat hotarele între Orşova şi Făget.

După distrugerea Cetăţii Severinului, dându-i numele emblematic de doliu Cerneţi ("cerniţi") severinenii au fondat o altă aşezare mai ferită de incursiunile turceşti la aproximativ 6 kilometri spre nord-est faţă de vechea cetate arsă. Pană la reconstrucţia modernă a Severinului, Cerneţiul, care pe la 1602 era o moşie a fraţilor Buzeşti, va fi capitala administrativă şi comercială a regiunii Mehedinţiului, fiind folosită deopotrivă de ruşi şi de austrieci. La Cerneţi era Căpitania şi Vama. La 1824, când izbucneşte războiul între ruşi si turci, Cerneţiul este incendiat. Turcii fiind invinşi, prin pacea de la Adrianopol (1829), se pregăteşte şi terenul fondării noului Severin odată cu libertatea comerţului şi navigaţiei pe Dunăre. Fluviul devine o arteră de circulaţie de importanţă europeană. După stăpânirea Olteniei (1718-1741), când avuseseră deja intenţia să zidească pe acelaşi loc al Severinului de astăzi oraşul "Carolina", austriecii erau din nou prezenţi în zonă încă din 1829 (Tratatul de la Adrianopol), construind deja în dreptul viitorului oraş, portul, unde se afla şi sediul renumitei Societăţi Austriece de Navigaţie cu Aburi pe Dunăre fondată în 1829 (Donaudampfschiffahrtsgesellschaft - DDSG)) şi în 1850, Șantierul naval necesar întreţinerii vapoarelor confruntate cu străbaterea dificilă a cataractelor şi stâncilor defileului Porţilor de Fier.

Cu ocazia prezenţei generalului Pavel Kiseleff în regiune, în primăvara anului 1833, locuitorii Cerneţiului i-au cerut strămutarea localităţii lor în „Câmpia Severinului”, zonă ce corespunde oraşului actual astfel încât 23 aprilie 1833 este data oficială a întemeierii oraşului Turnu-Severin, când Domnitorul Alexandru Dimitrie Ghica emite actul înfiinţării oraşului. Teritoriul pe care este aşezat astăzi oraşul a fost o câmpie cu pâlcuri de stejari, din care s-a păstrat o suprafaţă mică, în nord, de numai 12 hectare, actuala pădure Crihala. Prima clădire construită în noul oraş Turnu Severin, aparţinea colonelului Ion Solomon, fost comandant al oştirii lăsată de Tudor Vladimirescu în Oltenia. Casa se afla pe „Uliţa Dunării” (azi Bd-ul. Carol I, unde astăzi se află Intreprinderea Electrocentrale "Porţile de Fier"). A doua construcţie a noului oraş, a fost Carantina, pentru controlul sanitar de graniţă, (azi Casa Armatei), concepută după planul arhitectului Feisser şi terminată în 1839 de către ing. Popovici, care în prezent este Clubul garnizoanei. Planul iniţial al oraşului a fost gândit de arhitectul Xavier Villacrosse, fiind secundat de inginerul Moritz von Ott, prin grija domnitorului din acel moment Barbu Știrbei (1849–1856). Cum însă locuitorii Cerneţului nu se prea grăbeau să se mute în noul oraş, refuzând să plătească dreptul la strămutare, la 25 iunie 1836, se acordă străinilor permisiunea de a-şi cumpăra locuri şi a se aşeza în noua localitate. După o perioadă de „rivalitate” de la înfiinţarea noului oraş Turnu-Severin, din 1833 şi pâna la 1855, Cerneţiul agrar (a cărui industrie se baza îndeobşte pe morărit, oierit şi ateliere de tăbăcărie) decade definitiv. În anul 1841, capitala judeţului se mută de la Cerneţi la Turnu Severin. Cu acest prilej se mută Prefectura, Tribunalul şi Poliţia. Industria modernă, instalaţiile portuare, şantierul naval dau avânt la o dezvoltare economică în regiune fără precedent.

Un fapt concludent în ceea ce priveşte politicile de protecţie a monumentelor istorice, în anul 1836 banul Mihalache Ghica face propunerea de a strânge într-un singur loc toate artefactele arheologice ce vor fi găsite pe teritoriul oraşului. Urmare a acestui demers, până în primul război mondial vor începe primele cercetări arheologice conduse de Prof. arheolog A.T. Laurian, când se alcătuieşte un plan cu zone protejate ale oraşului (ce nu va fi respectat), va lua fiinţă Societatea de Istorie şi Arheologie ce avea ca scop „a face ceva în folosul comun, fiindcă muzeul ce avem să fiinţăm este declarat de la început a fi averea comunei Severin”.

Severinenii rămaşi la Cerneţi încep să se mute în masă astfel încât oraşul începe să se extindă după un nou plan spre est-sud-est. Cu acest nou aflux de populaţie, alături de "Cartierul nemţesc", deja constituit în partea vestică a oraşului apar alte două noi cartiere: "Moara de foc" şi "Tăbăcari", nume care oglindesc vechile îndeletniciri ale celor strămutaţi de la Cerneţi. Noua extindere urbanistică nu mai oglindeşte rigoarea planului original, iniţiată de arhitectul Xavier Villacrose şi de inginerul Moritz von Ott. Noua dezvoltare ameninţa însăşi conservarea ruinelor antice a Castrului roman. Datorită acestui fapt, în urma unei petiţii adresate guvernului de locuitorii Severinului, în 1867 se reface planul urbanistic, oraşul continuîndu-şi dezvoltarea pe axa est-nord-est. În 1841 Severinul devine capitală de judeţ, iar în 1851 municipiu. Lângă ruinele Cetăţii s-a amenajat între 1842-1848 Grǎdina publică. În 1846 este terminată zidirea bisericii "Maioreasa". Cum Revoluţia din 1848 a avut fruntaşi din Mehedinţi şi un contingent de 1300 de oameni înrolaţi în armata generalului Magheru, între anii 1848-1850 locuitorii Severinului trec prin momente dificile deoarece oraşul este ocupat de trupe turceşti şi apoi ruseşti. În 1851, primul primar al noului oraş este Pârvu Vercescu. Tot în 1851, N. A. Niculescu, administratorul judeţului Mehedinţi, mută sediul Societăţi Austriece de Navigaţie cu Aburi pe Dunăre de la Schela-Cladovei la Severin. În 1857 se amenajează primele fântâni publice, de unde sacagii aduceau, contra plată, apa necesară. Turnu-Severin este un oraş cosmopolit, zidit în stil occidental, cu clădiri frumoase, firme, străzi pavate, parcuri şi fântâni.

Prima şcoală publică din Turnu-Severin a fost deschisă la 6 septembrie 1851 funcţionând cu numai 2 clase. În 1859 s-a inaugurat localul acestei şcoli iar în 1860 au luat fiinţă clasele a III-a si a IV-a. În 1860, în Turnu-Severin existau 4 şcoli: 3 particulare, de limba germană (două de confesiune romano-catolică, una luterană) şi una de stat. În 1858 şantierul austriac de întreţinere a navelor se extinde şi începe să repare vapoare. Prima fabrică de bere s-a construit între anii 1856-1858. Începând cu 1859 Șantierul de reparaţii navale se transformǎ în Șantier naval. Între 1860 şi 1861 se pune în funcţiune şi o turnătorie. Tot în 1860 este desăvârşită construcţia liniei telegrafice ce leagă Severinul cu Bucureşti şi Craiova. În 1861 are loc licitaţia pentru iluminarea oraşului cu 64 felinare cu petrol. La 3 iulie 1863 domnitorul Alexandru Ioan Cuza stabilea înfiinţarea a cincispresprezece Camere de Comerţ în Principatele Unite din care, ca o dovadă a importanţei noului oraş, prima menţionată era cea de la Turnu-Severin. Penitenciarul este înfiinţat în anul 1864. Fiind un port industrial principal la Dunăre, în condiţiile libertăţii comerţului, Turnu-Severin a facilitat pătrunderea capitalului austriac şi occidental impulsionând schimbul de valori materiale necesare dezvoltării economice a României moderne.

Cum deja portul cu şantierul naval construit de austrieci atrăseseră un număr însemnat de străini, în anul 1865 locuitorii români ai Severinului erau pe locul doi abia ca număr după cei vorbitori de limba germană. Alături de austrieci şi germani s-au stabilit deopotrivă italieni, unguri, cehi, evrei, greci, sârbi şi armeni. Odată cu spiritul nemţesc, de ordine şi curăţenie, germanii au adus şi obiceiuri ce i-au influenţat pe severineni autohtoni: ideile socialiste şi petrecerile câmpeneşti de 1 Mai, cu fanfară şi ospeţe în pădurea Crihalei (continuate până azi cu numele "Zilele Severinului"). Austriecii, germanii, italienii, evreii, ungurii, grecii, sârbii, armenii şi românii vor participa împreună la construirea şi dezvoltarea primului "oraş apusan, din România modernă,cu clădiri frumoase, cu şcoli măreţe, cu uliţi largi şi drepte" (cum îl descrie Alexandru Vlahuţă). În iunie 1859, Alexandru Ioan Cuza, vizitează oraşul. Deşi nu se mai afla in ţară, în 1870 severinenii l-au ales deputat. Pe 8 mai 1866 prinţul Carol I debarcă la Severin pentru a prelua conducerea României. Patru ani mai târziu, în 1870 , primită în portul Severinului cu mare fast, păşeşte pentru prima oară pe pământul României, Regina Elisabeta (Carmen Sylva) (1843-1916). În 1868 este finalizată construcţia bisericii "Grecescu" şi a spitalului cu acelaşi nume. În acelaşi an se începe zidirea bisericii luterane. În 1870 este consemnată prima lojă Masonică din Severin. În 1874 este desăvârşită porţiunea de cale ferată între Piteşti şi Turnu Severin, iar la 5 ianuarie 1875 este pus în circulaţie tronsonul de cale ferată, lung de 17,3 km, între Turnu Severin-Vârciorova, tronson care leagă România de Europa Centrală. Construcţia Depoului CFR este finalizată în 1876, iar în 1877 este dată în folosinţă Gara.

În aprilie-iulie 1877, Severinul concentrează forţe militare (printre care Divizionul 1 pompieri Bucureşti - 9 baterii teritoriale, cu un efectiv de 50 ofiţeri, 9 asimilaţi si 1569 trupă) care asigură flancul drept al dispozitivului strategic rus de pe Dunăre, forţe necesare începutului războiului şi proclamării independenţei de stat a României. Întreţinerea lor revine în proporţie de 2/3 oraşelor Craiova-Piteşti-Turnu Severin şi 1/3 Ministerului de Război). Marele Stat Major şi regele Carol I decid că trupele Armatei I române să rămână în rezervă, păzind frontiera de la Turnu Severin pînă la Turnu Măgurele (dacă turcii ar fi învins trupele ruso-române). După sfârşitul războiului de independenţă în Turnu-Severin se înfiinţează Spitalul militar.

În 1887 Severinul numără 14.000 locuitori. În 1881 sunt începute lucrările la sinagoga de "rit german" iar în 1888 este terminată zidirea bisericii romano-catolice. Sinagoga este formată dintr-un singur corp de clădire de plan dreptunghiular. Faţada este neogotică, dar în partea superioară a acesteia apare o friză de triforii de stil neoromanic. Interiorul are un aspect bazilical cu trei nave încălecate de tribune cu arcade în forma de triforii, iar tavanul este casetat, în spirit neorenascentist. Chivotul plasat în partea răsăriteană a edificiului este în formă de absidă semicirculară.

În 1882, în Turnu Severin se înfiinţează Atelierul de reparaţii vagoane şi locomotive, avându-se în vedere că oraşul dispunea de forţă de muncă bine calificată şi de poziţia geografică deosebită, fiind ultimul oraş de frontieră cu Austro-Ungaria. Unificarea liniilor de cale ferată ale României cu cele ale Austro-Ungariei pe sectorul Vârciorova - Orşova a impus revizia necesară a locomotivelor şi vagoanelor la cap de linie - Turnu Severin. În 1883 sunt menţionate patru cartiere principale ale oraşului: "Traian", "Sever", "Mihai Bravul" şi "Tudor Vladimirescu". În 1883, pe 1 septembrie M.N. Hergot înfiinţează Liceul "Traian", care în secolul următor devine o şcoală modernă de prestigiu naţional dar şi internaţional, atrăgând elevi din tot sudul Dunării dar şi din Austro-Ungaria. Fapt caracteristic al convieţuirii armonioase între comunităţile severinene, încă de la deschiderea sa, la 1 septembrie 1883, Liceul "Traian" consemnează primii doi profesori: M.N. Hergot şi Ștefan Bodiu. În 1890 ia fiinţă la Turnu Severin Serviciul Fluvial Român pe Dunăre (SFR). Pentru dezvoltarea traficului fluvial propriu, în 1893, statul român cumpără de la Societatea Austriacă de Navigaţie cu Aburi pe Dunăre (DDSG) şantierul naval. Banca Naţională a României deschide o sucursală în 1892. În 1894, iunie, se lansează la Șantierul naval, vasul "Principele Carol I", primul vas de pasageri construit în România. Tot în 1894, (pînă în 1948) îşi deschide porţile Institutul "Sfânta Maria", şcoală particulară de elită pentru fete din buna societate, condusă de călugăriţele romano-catolice ale ordinului Mary Ward, cunoscut şi sub numele de "Domnişoarele engleze". În 1895, Comitetul Suprem Macedonean care urmărea susţinerea revendicărilor bulgare în Macedonia, deschide o filială la Turnu-Severin. In 1897 este înfiinţată societatea muzicală "Doina" condusă de Ion Ștefan Paulian. 1898 este anul în care este inaugurat Liceul Comercial (Școala Comercială Elementară) înfiinţată în 1898. În 1899 (până în 1947), este înregistrată Banca Mehedinţiului. În 1899 Severinul avea 18.600 locuitori.

Până în 1918, Turnu Severin va fi poarta occidentală a României. După 1900, industria şi capitalul severinean continuă să se diversifice într-un ritm accelerat. Camera de Comerţ şi Industrie este înregistrată în 1902 şi în acelaşi an este înregistrată şi Fabrica de bomboane “Mercur”. Tot în 1902 este inaugurată Fabrica de mezeluri "James O’Mara", ale cărei produse sunt deja prezente pe piaţa londoneză încă din 1903. După Banca "Mehedinţi", fondată în 1899, apare Banca "Severinului" 1904, urmată de "Banca Comercială" în 1908. În 1906 este înregistrată Fabrica de tăbăcărie a fraţilor Damianoff, care între 1913-1914, producea 100 tone talpă şi 20 tone toval (piele de vacă sau de viţel, tăbăcită cu substanţe vegetale, din care se confecţionează încălţăminte rezistentă). Tot în 1906, cu prilejul împlinirii a 2000 de ani dela "cucerirea şi civilizarea Daciei de câtre romani", cum se spunea în spiritul latinităţii începutului de veac, este ridicat în Parcul Central "Tudor Vladimirescu" (început în 1889 şi inaugurat în 1900), Monumentul Împăratului Traian, realizat de sculptorul D. Franassovici. În 1912, în clădirea internat a Liceului "Traian", sub direcţia lui Alexandru Bărcăcilă, este înfiinţat "Muzeul Istoric al Liceului Traian", care ulterior va deveni Muzeul Regiunii "Porţilor de Fier". O problemă deosebită pentru municipalitatea severineană a fost alimentarea cu apa potabilă a oraşului. Pănâ în 1905 apa era transportată cu sacalele din fântânile oraşului, apoi de la puţurile forate în Piaţa "Radu Negru", puţuri alimentate cu motoare acţionate eolian. În 1906, oraşul numără 3.119 case, 62 de străzi şi o populaţie de 23.769 locuitori. Vila "Evelyn", în stil elveţian (distrusă de bombardamentele din 1944), Casa "Sabethay" (azi Muzeul de Artă), sau Casa "Vlahos", sunt căteva din construcţiile reprezentative ale bunăstării severinene din "Belle Époque". Între anii 1905-1907, în Grădina Publică a oraşului, se construieşte Uzina Electrică, echipată cu trei motoare Diesel-Sulzer de 120 CP fiecare, iar între 1907-1910 este edificată Baia Comunală, Severinul fiind printre puţinele oraşe care la acea dată dispunea de o asemenea facilitate. Tot în 1907 este desăvărşită acoperirea cu pietre cubice de bazalt a bulevardului Carol I, începută în 1892 şi a "Străzii Mari" (Strada Traian).

În 1910, simbol al solidităţii capitalului financiar severinean, este înfiinţată Banca Populară „Dunărea” (până în 1949). În octombrie 1910, în prezenţa prim-ministrului Ion Brătianu, însoţit de miniştrii Alexandru C. Constantinescu şi V.G. Morţun, sunt puse pietrele fundamentale care inaugurează lucrările la Fabrica de apă şi concomitent, la Castelul de apă, alimentarea făcându-se direct din Dunăre. Edificii emblematice în arhitectura oraşului, Castelul de apă (1910-1913) este realizat dupa proiectul inginerului Elie Radu, iar hala "Radu-Negru" (1904-1906), monument arhitectural reprezentativ al comerţului severinean, este zidită după planurile arhitectului C. I. Gabrielescu. La 3 noiembrie 1909 se pune piatra de temelie a Palatului Culturii (Teatrul), care va fi ridicat după planul arhitectului Grigore Cerchez. Până în 1911 apar Fabrica de gheaţă, Fabrica de tuburi din ciment, trei Fabrici de săpun, o Fabrică de lumânări şi două Fabrici de cărămizi.

În 1911, începe maxima dezvoltare a Severinului, care ţine până în anul 1915, perioadă în care "comuna" Turnu-Severin este electrificată, pavată, alimentată cu apă la standarde europene şi canalizată. Tot în 1911 se fac demersuri pentru introducerea iluminatului electric, având în acest sens o primă propunere de la fraţii Schmidt de la Topleţ (40 km depărtare de Turnu Severin), care aveau sursă prin cădere de apă, dar planul nu este acceptat. Începe zidirea Palatului Cultural “Teodor Costescu” 1912. Tot în 1912 este desăvărşit în stil englezesc Parcul Rozelor şi inaugurat Aerodromul. La 1 august 1912 este dat în exploatare circuitul special telefonic dintre Turnu Severin-Vârciorova-Orşova, asigurând legăturile telefonice cu Austro-Ungaria. Industria morăritului şi panificaţiei a fost printre cele mai prospere din oraşul Turnu-Severin. În 1914 funcţionau în Turnu-Severin morile "Graf", "Sabetay", "Schwarz" şi "Moara de foc", fiecare cu fabrică de pâine. Până în 1914 sunt desăvârşite canalizarea (începută în 1892) asfaltarea şi pietruirea completă a tuturor străzilor, inclusiv cele din suburbii. Cea mai mare parte a străzilor sunt bordate cu pomi (teiul în mod particular). Oraşul îşi păstrează în continuare caracterul cosmopolit, la tot pasul auzi vorbindu-se "nemţeşte". În 1914, cu un număr de 700 de muncitori, Șantierul Naval severinean este cel mai mare şantier fluvial din ţară, şi unul dintre cele mai importante şantiere de pe întreaga Dunăre, aici construindu-se cele mai mari vase fluviale ale ţării: "Principele Carol", "Giurgiu", "Călăraşi", "Domnul Tudor". În 1915 este înregistrată Fabrica de Produse Zaharoase "Cerna". Tot în 1915 este înfiinţată Căpitănia Portului (până în 1990). Dunărea este şi rămâne inima de care este legată existenţa Severinului. Eugène Pittard (1867-1962), antropolog elveţian de origini genoveze, vizitând Severinul în ajunul Primului Război Mondial, scrie următoarele: "După Verciorova, Turnu-Severin, aşezat într-un amfiteatru, prezintă clocotul unui comerţ fluvial intens al cărui echivalent nu-l găseşti decât departe, sus, în amontele fluviului".

Începând cu 1909 şi până în 1911, generalul Alexandru Averescu preia comanda Diviziei 1 de Infanterie cu garnizoana în Turnu Severin. Izbucnind Războaiele balcanice (1912-1913), la 28 Iulie 1913, o parte din membrii delegaţiei (alcătuită din dl Pacici, dl Panas, generalul Vukotici, generalul Coandă şi colonelul Cristescu) pentru Pacea de la Bucureşti din 10 august 1913, sunt primiţi în portul Severinului cu aclamaţii.

La 28 iulie 1914 Imperiul Austro-Ungar atacă Serbia. Începe Primul Razboi Mondial. La Severin, efectele sale se fac simţite încă din primele zile. La 30 august 1914, ziarul elveţian "La Liberté" din Fribourg, consemna ciocnirile violente dintre internaţionaliştii socialişti severineni împotriva războiului şi naţionaliştii severineni favorabili războiului, confruntări din care vor ieşi victorioşi membrii Internaţionalei socialiste. Numai la Șantierul naval, în 1906, erau înscrişi 500 de membrii ai mişcării socialiste. În august 1915 ajunge în Turnu Severin, trecând clandestin graniţa, generalul rus Laur Gheorghievici Kornilov, evadat dintr-un lagăr de prizonieri austro-ungar. În anul 1916, generalul Ion Dragalina este numit comandant al Diviziei 1 de Infanterie, din Turnu Severin. La 14/27 august 1916 România declară război Austro-Ungariei. La 30 august 1916, Severinul suferă primul bombardament naval executat de pe bateriile monitoarelor austro-ungare. La 4 septembrie, Grupul de armate "Cerna", având ca bază Turnu Severin, eliberează Orşova, avansând adânc după lupte grele în vecinătatea dealului Alion, pe valea Culoarului Timiş – Cerna. În ziua de 28 septembrie 1916 este consemnat primul bombardament aerian al Severinului. Prin surpriză, trupele austro-ungare şi germane conduse de Generalul Erich von Falkenhayn comandant al armatelor din Transilvania, prin ordinul generalului Kühne, ocupă Turnu-Severin în seara zilei de 2 noiembrie. La 11 noiembrie, pornind de pe delalul Malovăţului, trupele române comandate de colonelul Demetriad primesc ordinul de recucerire al oraşului. Între 11 şi 24 noiembrie, dinspre est (Brigada 1a comandată de colonelul Stavrache), nord-est (brigada a 2a, a colonelului Lupaşcu) au loc lupte deosebit de grele în câmpia Severinului, în apropiere de Cerneţi. În ziua de 23 noiembrie, sosind dinspre Târgu-Jiu se alătură bătăliei pentru Severin trupele detaşamentului "Tăut", iar dinspre vest sosesc trupele grupului de armate "Cerna" (Divizia 1 de Infanterie Turnu-Severin) care începuse retragerea din Culoarul Timiş-Cerna. Situaţia recuceririi era delicată, tunurile româneşti neputând face foc la puterea maximă, mulţi dintre ofiţerii şi soldaţii români având casele şi familiile în Turnu-Severin. În ciuda acestui fapt, o bună parte din Severin este recucerită.

Situaţia se schimbă prin sosirea grupului ungar "Szivõ" care îi ajută pe germanii Grupului de armate "Picht" să scape din încercuire. La 18 noiembrie, în zona Strehaia, Prunişor şi Filiaşi, după ce la 17 noiembrie ocupă Târgu-Jiu, trupele austro-germane ating linia de cale ferată dintre Turnu-Severin şi Craiova, întrerupând aprovizionarea frontului şi separând Severinul de restul ţării. În plus la 22 noiembrie cade Craiova, grupul de armate severinean "Cerna" râmanând complet izolat de restul armatelor române. Acesta încercă să răzbată printre trupele germane şi austro-ungare spre Olt, pentru ca trecându-l, să se alăture cu celelalte trupe româneşti. După alte lupte grele, cea dintâi la Turnu-Severin, grupul "Cerna" constituit din o parte a Diviziei 1 de Infanterie şi Regimentul 17 Mehedinţi ajunge la Olt unde, după o luptă eroică, în cea mai mare parte va fi decimat la 30 noiembrie . La 24 noiembrie 1916, trupele române fiind obligate să abandoneze oraşul, începe ocupaţia germană a Severinului. Mehedinţenii încep lupta de partizani, condusă de sublocotenentul în rezervă Victor Popescu. În ziua de 7 iulie 1917, fiind trădaţi şi capturaţi zece dintre ei, între care Nicolae Popescu şi socrul lui, moşierul Cernăianu Mihalache din Horăşti, au fost executaţi prin împuşcare în Severin, în dimineaţa zilei de 10 iulie 1917.[³] Tot în 1917, pe fondul penuriei de metale create de cerinţele războiului, obiceiul fiind aplicat deopotrivă în Germania şi în Austro-Ungaria, germanii decopertează tabla de aramă de pe acoperişul bisericii "Grecescu", iar de la biserica catolică, odată cu clopotele din bronz (refăcute în 1936), confiscă şi toate tuburile mari din cositor ale orgii.

Regele Ferdinand I, la sugestia lui Ionel Brătianu, îl solicită pe Alexandru Marghiloman să preia negocierile păcii cu Puterile Centrale, drept pentru care, la 16 martie 1918, la Turnu Severin, Marghiloman îl întâlneşte pe Ministrul de externe al Austro-Ungariei, Contele Ottokar Czernin. Șantierul naval din Turnu-Severin urma sa fie arendat pe timp de 40 de ani Puterilor Centrale, la expirarea termenului putându-se face o nouă arendare.

În 1918, fiind mobilizat, Kurt Tucholsky (1890-1935) se află la Turnu Severin ca inspector de poliţie militară. De origine ebraică, pacifist militant, jurnalist satiric şi scriitor aparător al idealurilor Republicii de la Weimar, în vara anului 1918, Tucholsky primeşte botezul în sânul comunităţii luterane din Severin. La 12 Octombrie 1918, 13 vase din flotila dunăreană austro-ungară primesc ordin de staţionare în portul Severinului, în vederea asigurării retragerii armatelor austro-germane din Balcani, operaţie care se va incheia la 28 octombrie 1918. La 11 noiembrie 1918 ia sfârşit Primul Război Mondial, prin semnarea armistiţiului la Rethondes.

În perioada interbelică Turnu Severin ajunge printre primele optsprezece mari centre urbane ale României. În portul Severinului se află sediile de Curse regulate pe Dunăre între Regensburg şi Galaţi ale Societăţilor N.F.R., ale Societăţii austriece de navigaţie (D.D.S.G), ale Societăţilor de navigaţie Iugoslavă şi Cehoslovacă, precum şi ale Societăţii maghiare de navigaţie (M.F.T.R.). Tot în 1919 este înfiinţaţă noua Vamă Turnu-Severin (până în 1989). Între 25-16 Mai 1919 izbucneşte greva ceferiştilor de la Atelierele CFR din Bucureşti, grevă căreia i se alătură şi cei din Turnu Severin. În 1919, continuă extinderea oraşului şi spre nord, dincolo de Bulevardul T. Vladimirescu, păstrându-se planul cu străzi perpendiculare cum a fost conceput în planul iniţial. Tot în 1919 este înfiinţat Liceul de fete (azi Colegiul "Gh. Țiţeica). În aprilie 1919, severinenii o salută pe Regina Maria, în trecere dintr-o vizită la Paris, cu ocazia Conferinţei de Pace. Tot în 1919 iau fiinţă "Biblioteca Populară Izvoraşul", "Biblioteca folcloristică" şi "Biblioteca muzicală", conduse de preotul Gheorghe Dumitrescu-Bistriţa. La 18 aprilie 1920 revin la Turnu-Severin comandamentele militare româneşti ale "Grupului Tisa" şi "Zonei Militare O (MZO)" care participaseră la zdrobirea sovietelor maghiare şi la ocuparea militară a Ungariei. La 29 septembrie 1921, în Turnu-Severin, este semnat contractul dintre Comisia de lichidare a Băncii Austro-Ungariei de pe teritoriul României şi statul român. La 1 octombrie 1921 se deschide Biblioteca, care primeşte donaţie de la Ioan Gh. Bibicescu, 40.000 de volume. În mai, 1922, la Severin se află în trecere familia regală a României ca să o conducă pe viitoarea regină a Iugoslaviei, Prinţesa Mărioara. La 20 mai 1924, odată cu inaugurarea "Palatului Cultural" (început în 1912), preotul Coriolan Buracu, originar din Mehadia, este numit primul său director. Oraşul devine o metropolă a culturii prin iniţiativele Liceului "Traian" şi a instituţiilor ce funcţionau în saloanele impozante ale Palatului Culturii: biblioteca, muzeul, teatrul, cinematograful, Ansamblul coral "Doina", Societatea "Lumina", Universitatea Liberă, acestea continuând şi în timpul regimului comunist. Tot în 1924 este construit internatul liceului "Traian" (actualul local al muzeului "Portile de Fier"). Banca Populară „Albina”, bancă severineană de marcă a epocii interbelice, este inaugurată în 1925 (până în 1948).

La 20 mai 1925, începe la Turnu Severin judecarea procesului lui Corneliu Zelea Codreanu pentru împuşcarea Prefectului de Poliţie din Iaşi, Manciu. La 26 mai, Corneliu Codreanu este achitat. Tot în 1925, pe fondul creşterii tensiunilor cu caracter naţionalist, este înfiinţată secţia locală a mişcării tineretului sionist Hashomer Hatzair (Tânǎrul pǎzitor), filialǎ a "Țării Israelului", Eretz Israel, prezentă în Severin încǎ din 1894.

Începând cu 1927 şi până în 1932, economia severineană intră într-o perioadă de recesiune severă. Sunt falimentate 69 de firme importante. În 1928, în Parcul Rozelor, începe construcţia Monumentului Eroilor din Primul Război Mondial. În 1927, în comunitatea ebraică severineană este instituită o filială a unei alte ramuri sioniste pentru copii şi tineret, Zionist Youth. În 1928, "Annuaire de la Franc-Maçonnerie Universelle", din Berna, printre cele zece loji masonice în obedienţa Marii Loji Naţionale din România citează şi loja "Lumina" din Turnu Severin. În ziua de 3 iunie 1929, însoţit de Regina mamă, Elena, regele Mihai vizitează Turnu Severin. Tot în 1929, ia fiinţă primul Club Sportiv de fotbal "Sborul", o ramură sportivă a Căilor Ferate Române (în 1934 echipa îşi schimbă numele în "CFR Turnu Severin"). Între 1929 – 1930, firma Siemens execută electrificarea oraşului. Comisia Muncii în Portul Turnu Severin este înfiinţată în 1931 (până în 1948). În 1932, Leopold Banch, înfiinţează fabrica de pălării "Testa" cu o producţie de 162 mii pălării anual. Fabrica îşi va închide porţile în 1948. La 5 Mai 1932, organizat de Petre Sergescu, începe al doilea Congres internaţional al matematicienilor români. Poliţia oraşului Turnu Severin este înregistrată în anul 1933. În acelaşi an, la 22 aprilie, în prezenţa Regelui Carol al II-lea, este sărbătorit centenarul fondării noului oraş. În acelaşi an este terminat Monumentul Eroilor severineni, opera a arhitectului State Baloşin, a sculptorului Teodor Burcă şi a pietrarilor severineni Carol Umberto şi Eugenio Ferrari. In ziua de 25 mai 1936, Scarlat Calimachi vice-preşedinte al Blocului pentru apărarea libertăţilor democratice, publică un apel, în presa de stânga, prin care caută să influenţeze simpatia severinenilor spre Uniunea Sovietică cu ocazia alegerilor comunale din acest an. La 9 iunie 1936, La Șantierul naval, în prezenţa Regelui Carol al II-lea şi al preşedintului Cehoslovaciei, Eduard Beneṣ, are loc lansarea vaporului "Regele Carol II".

La 21 August 1936 are loc la Turnu-Severin Congresul studenţilor legionari, reînnoindu-se angajamentul îndeplinirii hotărârilor Congresului de la Târgu-Mureş (3-5 Aprilie 1936), printre care şi eliminarea opozanţilor politici ai Gărzii de Fier. În 1936 (până în 1938), la Turnu-Severin, îşi începe apariţia ziarul Gărzii de Fier din Oltenia, "Alarma".

Tot în anul 1936 ia fiinţă Societatea "Căile Ferate particulare Cloşani", în scopul exploatării masei lemnoase din bazinele superioare ale râurilor Motru şi Tismana. În 1936, "Malaxa" construieşte un alt şantier naval "Dinamica" la Schela Cladovei (suburbie a oraşului), şantier care în anul 1950 va fuziona cu cel din Turnu Severin. În 1938, este inaugurată intreprinderea de spirt şi bere „Banoviţa” (până în 1989). La 8 mai 1939, Regele Carol al II-lea şi fiul său, Marele Voievod de Alba Iulia, Mihai, sunt prezenţi la Turnu-Severin, unde dezvelesc lespedea comemorativă pe locul unde Carol I a pus piciorul, pentru prima dată, pe pământ românesc. În septembrie, 1939, sosesc în oraş un număr mare de refugiaţi polonezi, urmare a atacării Poloniei de Germania şi Uniunea Sovietică. Unii dintre ei rămân definitiv în Severin.

Între 16 şi 24 august 1940, au loc la Turnu Severin negocieri între delegaţia guvernului României şi Ungariei, în privinţa retrasării frontierelor Ardealului. Pe fondul ideologic al propagandei legionare şi progermane, în septembrie 1940, începe pe plan local, boicotarea deschisă a neguţătorilor evrei severineni. Pe motivul propagandei oficiale anti iudeo-bolşevice, justificată prin pierderea Basarabiei şi Bucovinei din vara anului 1940, sunt consemnate acte de vandalism deschis împotriva comunităţii evreieşti severinene îndeosebi în timpul rebeliunii legionare din iarna anului 1941, acţiunile fiind sprijinite şi de membrii ai comunităţii severinene de limbă germană.

La începutul lunii aprilie 1940, aerodromul din Severin adăposteşte bombardiere şi avioane de recunoaştere germane care se pregătesc de atacul împotriva Iugoslaviei. Operaţiunea aeriană condusă de Luftwaffe în timpul ocupării Iugoslaviei şi în mod particular bombardarea Belgradului, va fi coordonată de generalul locotent Alexander Löhr, originar din Turnu-Severin. În mai, 1941, generalul Corneliu Dragalina participă la Turnu Severin la festivităţile prilejuite de repatrierea a 2500 de etnici români refugiaţi din Iugoslavia în România, internaţi în lagărul de la Odaia (Turnu Măgurele).

În iunie, 1941, este înfiinţat la Turnu-Severin lagărul de internare pentru evreii deportaţi din Bucovina, Basarabia şi Moldova. Sunt internaţi 600 de evrei (în mare parte femei, copii şi bătrâni) din Dărăbani. Întreţinerea lor este încredinţată, parţial, de autorităţile locale, comunităţii ebraice severinene. În septembrie, 1941, evreii internaţi din Dărăbani sunt redirecţionaţi în Transnistria (regiune de ocupaţie militară având graniţa pe râul Bug). În ciuda războiului şi a legilor cu caracter rasial (8 august 1940, la propunerea guvernului Ion Gigurtu, regele Carol al II-lea semnează "Decretul-lege privitor la starea juridică a locuitorilor evrei din România"), evreii severineni se vor bucura de respect şi de o libertate de mişcare puţin obişnuitǎ pentru acele timpuri în Europa. Dovadă a acestui fapt este că membrii comunităţii reuşesc să ajute evrei originari din Viena şi Cernăuţi, aflaţi închişi pe vapoare în portul oraşului Cladova (vecin Severinului, în Iugoslavia ). În ciuda interdicţiei oficiale stricte, pe toată perioada razboiului, autorităţile locale severinene le permit copiilor comunităţii ebraice severinene să frecventeze şcolile particulare şi de stat din oraş. Nu este singura excepţie. În 1944, datorită intensificării bombardamentelor Aliaţilor asupra Severinului, din nou, evreilor severineni li se permite să se refugieze în satele învecinate. Scriitoarea Anna Colombo, de origine ebraică, trăind în Severin în perioada războiului, mărturiseşte în 2005 că în ciuda vexaţiunilor îndurate în acei ani, "severinenii nu erau nicidecum răi".

Între 1941-1944, în interesul ocrotirii românilor dintre Morava-Timoc şi din Banatul sârbesc, se înfiinţeză la Turnu-Severin „Comitetul Timocean” (cu sediul în port), având ca Preşedinte pe preotul Gheorghe Suveiche (arestat se pare ulterior de Gestapo şi mort într-un bombardament, după spusele poetului Constantin Miu-Lerca, în lagărul de concentrare de la Dachau), iar secretar pe Cristea Sandu Timoc.

În anul 1943, începe prelucrarea industrială a lemnului la Turnu Severin în Fabrica de cherestea "Cloşani".

La 15 aprilie 1944, (în noaptea de Paşti), este efectuat primul bombardament al aviaţiei anglo-americane asupra Severinului. Cu ocazia bombardamentelor din 15 şi 16 aprilie, sunt lovite grav portul, instalaţiile portuare, gara, regimentul, aerodromul şi parţial oraşul, distrugerile fiind apreciabile: tancuri cu benzină incendiate, parcul de vagoane şi locomotive distrus în proporţie de 2/3. Bombardamentul din 21 aprilie a avut ca obiectiv principal centrul oraşului şi cartierul "nemţesc". De la 15 aprilie pâna la 22 august 1944, forţele aeriene anglo-americane efectuează asupra Severinului un număr de 11 bombardamente. Bombardamentele din 6 mai şi, respectiv, 6 iunie 1944, au fost şi ele extrem de violente din cauza numărului mare de bombardiere folosite. Scopul bombardamentelor asupra Severinului urmărea deopotrivă distrugerea concentrării de refugiaţi civili, universitari şi industriali sosiţi din Bucovina şi Moldova dar, si din punct de vedere militar, blocarea legaturii economice si militare nevralgice, esentiale, intre trupele germane din Romania si cele din Balcani, inclusiv Ungaria (impiedicarea aprovizionarii cu petrol si alte materiale logistice esentiale continuarii razboiului).

La începutul lunii august (până în octombrie 1944) ca reprezentant al organizaţiilor de partid comunist din regiunea Kladova şi Craina (din Iugoslavia), ia fiinţă la Turnu-Severin "Comitetul din Kliuci" ("Chia").

Între 26 şi 31 august 1944 au lupte in jurul oraşului împotriva trupelor germane din sudul României care se regrupau spre Banat.

La 5 septembrie 1944, trupele de avangardă ale Armatei a 6-a sovietice de blindate ale Frontului 2 Ucrainean comandate de Mareşalul Tolbuhin, ajung lângă Severin. La 6 septembrie Turnu-Severin este ocupat. Artileria germană din Cladova (oraş vecin din Iugoslavia) bombardează intens Severinul şi zona severineană. La 30 septembrie 1944, dirijându-se împotriva retragerii trupelor germane ale grupului de Armate E din Grecia, conduse de Generalul Baron von Weichs şi Generalul Alexander Löhr, Armatele 57 şi 46 sovietice ale Frontului 2 ucrainean (Tolbuhin) forţează Dunărea la Schela Cladovei, în amonte de Turnu-Severin, înaintând spre Belgrad şi, respectiv, Sofia.

În 1945 este înfiinţat Comitetul Municipal al Partidului Comunist Român din (Drobeta) Turnu-Severin (până în 1989). La fel şi Asociaţia Tineretului Progresist din România (filiala Mehedinţi)-(până în 1947). Din cauze politice, Uniunea Patrioţilor din Turnu Severin are o existenţă efemeră (din 1945 până în 1946). La 14 iulie 1945 este înfiinţată SovRomtransport, Societate de navigaţie româno-sovietică de tip SovRom, care are ca scop exploatarea în comun a mijloacelor şi resurselor de transport ale Statului Român, în vederea plăţii datoriei de război către Uniunea Sovietică. Constituirea SovRomtransport (desfinţată în 1954) are loc în contextul armistiţiului încheiat în 1944 de România cu Uniunea Sovietică. Urmare a acestui fapt, partea română va contribui cu închirierea gratuită către Uniunea Sovierică a Șantierelui naval din Turnu-Severin, Constanţa şi Brăila, cargourile sovietice aflându-se într-un stadiu avansat de uzură, necesitând reparaţii constante. Asociaţia Română pentru Legături cu Uniunea Sovietică, filiala Mehedinţi, Turnu-Severin apare în 1946, fiind reînfiinţată imediat după 1990.

La 12 ianuarie 1945, în numele despăgubirilor de război pentru pagubule cauzate de România în timpul războiului, începe deportarea germanilor şi austriecilor severineni în Uniunea Sovietică. Supraviţuitorii din lagărele de muncă sovietice vor fi expulzaţi în Germania şi Austria, numai o mică parte revenind în Severin. Din această cauză, practic comunitatea luterană severineană (formată din germani) dispare iar cea catolică (în mare parte constituită din austrieci) deşi redusă numeric supravieţuieşte datorită altor etnii care o compun (cehi, unguri, italieni, polonezi, etc).

Din pricina foametei provocate de seceta teribilă din 1946, în ziua de 15 martie 1947, sub deviza guvernului Petru Groza, "Faceţi loc în casa voastră unui copil din Moldova", în gara din Turnu-Severin sosesc 500 de copii, mulţi sugari, însoţiţi de mame, unele rămase văduve. Locuitorii oraşului au rămas un exemplu în cronicile vremii pentru solidaritatea manifestată cu acest prilej.

La 16 martie 1948, cu ocazia alegerilor supravegheate de noul regim, primăria din Turnu Severin primeşte din Bucureşti, prin poştă, manifeste purtând antetul "Mişcarea de Rezistenţă Naţională". Ele îndemnau populaţia severineană să boicoteze alegerile şi să formeze grupe de partizani. La 13 aprilie 1948, în urma reorganizării teritoriale a României, odată cu dispariţia judeţului interbelic Mehedinţi, Turnu Severin devine un simplu oraş, raion al regiunii Gorj. La 11 iunie 1948 prin Legea 119 pentru naţionalizarea intreprinderilor, ca pretutindeni în restul ţării, investitorii şi proprietarii severineni prosperi sunt deposedaţi de bunuri şi de proprietăţi. Mulţi sunt deportaţi sau închişi ca "elemente de clasă exploatatoare orientate împotriva dictaturii proletariatului". Cu aceeaşi ocazie, Școlile particulare confesionale au fost închise iar Pensionul "Sf. Maria" pentru fete a călugăriţelor din Ordinul "Mary Ward" a fost naţionalizat (azi Grupul Școlar "Decebal"), călugăriţele fiind expulzate în Germania. Cei mai mulţi evrei, germanii care mai rămăseseră, greci şi armeni severineni, au plecat din ţară īn timpul fostului regim comunist. La fel şi urmaşii lor au emigrat, majoritatea, după 1989. Între 1947 şi 1950 evreii din Severin încep să emigreze masiv spre Palestina sau alte oraşe mari din România, în special Bucureşti. În 1947 comunitatea ebraică mai număra încă 530 de membri.

În noaptea de 17-18 iunie 1951, în urma tensionării relaţiilor dintre comuniştii sârbi şi Moscova şi rezultat al rezoluţiei Cominformului la Bucureşti din iunie 1948, care îl condamnă pe Tito, pe fondul campaniei antititoiste, similar regiunii Banatului, are loc la Turnu Severin, la Strehaia, Baia de Aramă şi Vânju Mare, mutarea şi deportarea tuturor "elementelor duşmănoase" din zona de frontieră mehendinţeană cu Iugoslavia. Actele de identitate ale locuitorilor din localităţile de pe malul Dunării au fost obliterate cu o ştampilă triunghiulară pe care scria: "Locuitor din zona interzisă de frontieră". Trenurile care circulau între Turnu-Severin şi Orşova circulau cu storurile coborâte la ferestrele compartimentelor dinspre fluviu. La 24 septembrie 1953, este efectuată o nouă sistematizare teritorială a României. Turnu Severin este un oraş al Regiunii Craiova. În 1955 Banca Agricolă deschide o filiaÏlă (până în 1960). La 16 februarie 1968 sunt desfinţate Raioanele şi reînfiinţate judeţele, ocazie cu care Turnu Severin redevine capitală de judeţ.

În 1958 este autorizată terminarea şi sfinţirea Bisericii "Sfântul Gheorghe" (Biserica Nouă), începută în 1936. Va fi unica construcţie a unui nou lăcaş de cult ortodox severinean pentru întreaga perioadă a regimului comunist. Tot în anul 1958 comunitatea catolică va fi supusă presiunilor de ordin politic şi ideologic, parohul, Robert Lenz, fiind arestat şi ucis la Gherla în anul 1960. După anii '70, biserica comunităţii luterane este preluată de Cultul Baptist. Tot în timpul perioadei comuniste este zidit noul local al cultului Adventist de ziua a şaptea.

Teatrul Popular este înregistrat în 1958 (până în 1989). În 1960, ia fiinţă Combinatul de Industrializare a Lemnului (CIL). În 1960 este comasat Șantierului Naval cu Atelierele CFR, formând Uzina Mecanică profilată pe construcţii de nave şi vagoane. Universitatea Populară este înfiinţată în 1963 (până în 1979). Prezenṭi la Turnu-Severin, la 7 septembrie 1964, Gheorghe Gheorghiu Dej şi Iosip Broz Tito pun piatra de temelie a hidrocentralei "Porṭile de Fier I". Discuţiile referitoare la construirea hidrocentralei s-au purtat cu insistenţǎ încǎ din 1955. Iniṭiativa a aparţinut statului roman care a prezentat ideea liderului iugoslav Iosif Broz Tito. În 1967 s-a terminat construcţia cinematografului "Portile de Fier" şi a Policlinicii. Combinatul de Celuloză si Hârtie (CCH) este înfiinţat în 1969 iar capacităţile de producţie vor intra pe rând în funcţiune între 1972-1975. În 1970 este inaugurată Fabrica de Nutreţuri Combinate.

În 1972 Turnu-Severin devine municipiu. Sublinierea identităţii naţionaliste în ideologia comunistă a anilor ‘70, clădită pe baza anteriorităţii traco-dacice, opusă latinităţii occidentale "cotropitoare", adaugă la numele Severinului cu ocazia împlinirii a 2050 de ani de atestare documentară şi numele antic Drobeta. La 15 mai 1972, prin Decretul 197 al Consiliului de Stat, numele oraşului devine Drobeta-Turnu Severin. La 16 mai 1972, Nicolae Ceauşescu şi Iosip Broz Tito inaugurează sistemul hidroenergetic "Porṭile de Fier I". În aceeaşi zi, 16 mai 1972, Iosip Broz Tito este decorat de Nicolae Ceauşescu la Turnu Severin cu cea mai înaltă distincţie a R.S.R., Ordinul Victoriei Socialismului.

În 1977 este inaugurat Monumentul Partizanilor severineni din timpul primului Război mondial. La 3 decembrie 1977, Iosip Broz Tito îl întâlneşte din nou pe Nicolae Ceauşescu la Turnu Severin, în vederea începerii lucrărilor la hidrocentrala "Porṭile de Fier II". Cu prilejul construcţiei noii hidocentrale, perimetrul arheologic de la Castrul şi podul Drobetei trec printr-o etapă de distrugere şi nepăsare deosebită, determinată de schimbarea ireversibilă a topografiei pricinuită de ridicarea nivelului Dunării cu 4-5m. În tot acest răstimp, autorităţile comuniste nu au dovedit nici un interes cu privire la conservarea ruinelor. Cei care au luptat pentru protecţia lor au fost numai oamenii de cultură locali. Cât au putut, ei s-au împotrivit planurile autorităţilor comuniste de distrugere a unor părţi importante din situl arheologic al Drobetei, în alte cazuri, au făcut apel la alţi oameni de cultură influenţi din capitală. Blocurile oribile din beton ce marchează distrugerile din această perioadă pot fi văzute încă şi azi din tren sau din curtea Muzeului Regiunii Porţilor de Fier, atât pe promontoriul castrului cât şi la perimetrul piciorului Podului lui Apolodor.

În 1979 este inaugurată Fântâna Cinetică. În 1980 s-a construit cinematograful "Flacăra" şi Casa Tineretului, iar în 1983 hotelul "Traian". Între anii 1978 şi 1983 este construită Fabrica de Anvelope gigant. Producţia maximă s-a realizat în 1985. După 1990, întreprinderea s-a constituit în societate pe acţiuni luând denumirea de ROTRAS S.A. Purtând numele de "Combinatul Chimic Drobeta", între 1982-1988 începe construcţia Uzinei de Apă grea (ROMAG). La 17 iulie 1988 incepe producerea apei grele cu primul modul. În perioada regimului comunist s-a construit mai puţin în cartierele centrale, o parte din arhitectura specifică oraşului vechi scăpând astfel de demolare. Dintre edificiile reprezentative ale acestei perioade se pot aminti: Hotel "Parc", reşedinţa SHN "Porţile de Fier", Palatul Administrativ şi blocurile alăturate, Casa Tineretului, magazinul "Decebal", Casa Sindicatelor şi fântâna cinetică din faţa Palatului Cultural.

La începutul anului 1979, sub conducerea lui Ionel Cană, medic generalist ce îşi câştigase reputaţia de a-i fi ajutat pe muncitori să-şi scrie reclamaţiile pe tema condiţiilor de muncă, este înfiinţat Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii din România (SLOMR), sindicat organizat de un grup de 15 muncitori din Șantierul Naval din Turnu Severin. Declaraţia de înfiinţare a fost difuzată de către Noël Bernard, şeful serviciului român de la Radio "Europa Liberă", la 4 Martie 1979, iar sindicatul va atrage peste 2.400 de semnături ale muncitorilor din oraşe precum Bucureşti, Ploieşti, Constanţa, Târgu Mureş şi Timişoara. Crearea acestui sindicat necomunist reprezintă prima încercare de asociere liberă a muncitorilor după 1948, asociere anterioară fondării sindicatului Solidarităţii poloneze (1980). Sindicatul va fi reprimat brutal de Securitate.

Imediat după 1989, la Drobeta Turnu Severin este reinstituită Asociaţia de Prietenie Româno-Rusă (fondată iniţial în 1946 cu numele de Asociaţia Română pentru Legături cu Uniunea Sovietică, filiala Mehedinţi). După 1990, în ansamblu, se agravează procesul involutiv al industriei locale severinene create sau dezvoltate în vechiul regim, proces declanşat deja din anii 80. Drept urmare, către sfârşitul anilor '90, cea mai mare parte din întreprinderi vor fi privatizate devenind societăţi. Apar deopotrivă altele noi. Blocarea circuitului Dunării în timpul bombardamentului Coaliţiei NATO împotriva Iugoslaviei (început la 24 martie, până la 5 iunie 1999) provoacă pierderi severe industriei portuare severinene. După o perioadă de relativă stabilitate, criza mondială din 2008 agravează din nou situaţia producătorilor industriali severineni.

După 1990, cu numele de "Zilele Severinului", sunt reluate festivităţile de primăvară în pădurea Crihala (iniţiate în secolul XIX de membrii comunităţii germane ai Internaţionalei socialiste din Severin pentru ziua de 1 mai: "Maiale" sau "Maiandacht") zi care a continuat să fie sărbătorită sporadic în aceeaşi pădure din vecinătatea oraşului şi după 1948. În prezent, în loc de 1 Mai, este sărbătorită ziua refondării Severinului modern: 23 aprilie 1833. "Zilele Severinului" au fost iniţiate în anul 1992, având ca argumentaţie susţinuta şi aprobată de către membrii Consiliului Local al Municipiului Drobeta Turnu Severin de la acea vreme, marcarea celor trei zile, respectiv Ziua Latinităţii, sărbătoarea Sfântului Gheorghe (patronul spiritual al oraşului) şi data atestată documentar a înfiinţării oraşului, respectiv 21, 22 şi 23 aprilie.

Viaţa religioasă

Primul Episcop catolic al Severinului, Grigore, este un călugăr dominican (Ordinul fraţilor predicatori - Ordo fratrum predicatorum - OP). Al doilea şi al treilea episcop catolic severinean, Luca şi respectiv, Francisc, aparţin ordinului călugărilor franciscani (Ordo fratrum minorum - OFM). În evul mediu severinean, în regiunea Cetăţii, erau două biserici şi o capelă (toate trei latine la origine). Cimitirul, împreună cu capela medievală a Severinului, sunt situate în ceea ce astăzi a mai rămas din grădina Liceului "Traian" (situată între Castrul roman Drobeta şi Cetatea Severinului). Ruinele bisericii latine, devenită catedrală, se află în incinta Cetăţii Severinului iar urmele primei biserici latine sunt în grădina Muzeului "Porţile de Fier", fiind prezentate drept "Ruinele Mitropoliei (ortodoxe a) Severinului", ruine care, de fapt, sunt la origine o biserică catolică franciscană, zidită iniţial în stil romanic şi modificată ulterior în stil gotic.

În 1990, deşi numărul de locuitori al Severinului se triplase în raport cu anul 1948, existau doar trei biserici ortodoxe şi o biserică capelă în Cimitirul ortodox al oraşului. În 1992 începe zidirea Bisericii "Sf. Ilie Tesviteanul". În 1995, începe zidirea Catedralei episcopale "Naşterea Maicii Domnului". La 4-5 martie 2003, Sinodul Bisericii Ortodoxe Române aprobă cererea de înfiinţare a Episcopiei Severinului şi Strehaiei, sufragană a Mitropoliei Olteniei. Hotărârea a fost ratificată de Adunarea Naţională Bisericească la 6 martie 2003. La 12 decembrie 2003, sub preşedinţia Mitropolitului Olteniei, Teofan, are loc şedinţa de constituire a Consiliului Eparhial. La 11 februarie 2004, Colegiul Electoral Bisericesc îl alege episcop pe Nicodim Nicolăescu. Instalarea a avut loc în ziua de 25 aprilie 2004, la Catedrala episcopală din Drobeta-Turnu Severin.

Nume

Biserica latină (ulterior devenită catedrală catolică) a cetăţii medievale a Severinului era, se pare, închinată sfântului Severin de Noricum, un sfânt venerat de călugarii austrieci care au misionat in perioadele când Severinul era sub stǎpânirea Coroanei maghiare. Nicolae Iorga citează în anul 1383 existenţa primului episcop catolic de Severin care a purtat titulatura de "Episcopus Severini" şi care a luat asupra sa întreaga jurisdicţie catolică din Țara Românească.

Conform unor alte surse, numele medieval al Severinului ar putea fi de origine slavă, asociată cuvântului «severnâi» (северен sau северный), tradus prin cuvântul „din nord” sau „nordic”. Confuzia etimologică între varianta Sewrny şi presupusa origine slavă a numelui Severinului «Severnâi» provine probabil de la o scriere a lui Wolfgang Lazius (1514–1565), în care acesta a afirmat că numele modern este "Sewrny", pe care alţi autori îl scriu "Severin" sau "Zeverin", oraş din Ungaria, pe Dunăre.

Diderot a menţionat Severinul în prima ediţie a Enciclopediei sub numele de "Sornum" (de la Szörény), descriindu-l, după Ptolomeu, drept cetate din Dacia.

Sabbathier, autor al unui dicţionar al autorilor clasici greci şi latini din 1773, în articolul despre “Daci”, numeşte Severinul cu indicativul Acmonia. În Lexiconul lui Johann Heinrich Zedler (1706–1751) Severinul este numit "Severino", cu indicativul Acmontia, adăugând variantele etimologice "Svverin, urbs Daciae, Severinum".

Alte variante sunt: Szörényvár; Szörény; Szörény vára; Severovar; Severinopolis; Zeurini; Zeren; Zeuryn; Turn-Severin; Turnul-Severin; Szörény-Tornya.

Stemă

Stema municipiului Drobeta-Turnu Severin se compune dintr-un scut triunghiular cu marginile rotunjite, despicat. În dreapta, în câmp roşu, se află un pod de argint susţinut de piloni, deasupra unei ape undate, totul de argint; pe pod trece spre dreapta un leu de aur înarmat şi limbat. În stânga, în câmp albastru, se află un turn pătrat, crenelat, de argint, încărcat cu o cruce aflată deasupra unei semilune, ambele de culoare roşie. Turnul este aşezat pe o terasă verde, ieşind din apă undată de argint.

Scutul este trimbrat de o coroană murală de argint cu 7 turnuri crenelate.

Podul semnifică podul lui Apollodor din Damasc. Leul aminteşte, pe de o parte, de vechiul însemn al legiunilor romane. Turnul evocă cetatea medievală a Severinului, iar crucea plasată deasupra semilunii aminteşte de luptele purtate împotrivă Imperiului Otoman. Coroana murală cu 7 turnuri crenelate semnifică faptul că localitatea are rangul de municipiu-reşedinţă de judeţ.

Obiective turistice şi culturale

Vestigiile castrului roman Drobeta, Podul lui Traian şi Turnul lui Sever, se pot vedea şi astăzi. La jumătatea sec. III carpii, distrug castrul dar şi oraşul antic. Refăcut, la sfârşitul sec. al IV-lea, castrul Drobetei suferă distrugeri provocate de goţi iar la mijlocul sec. al V-lea, sunt consemnate alte distrugeri importante provocate de huni. Castrul roman îşi încetează definitiv rolul de garnizoană în anul 602 d.C., când triburile avare distrug multe aşezări romane de pe malul nordic al Dunării.

A fost construit în numai trei ani (103–105) după planurile celebrului arhitect, Apolodor din Damasc, fiind considerat cea mai îndrăzneaţă lucrare inginerească a antichităţii romane. Podul a fost ridicat pe 20 de piloni din blocuri de piatră, fiind lung de 1.135 m, lat de 14,55 m şi înalt de 18,60 m, la capete având câte un portal monument, ale căror relicve se văd pe ambele maluri ale Dunării. Pentru partea lemnoasă a construcţiei s-au folosit stejarii de pe 200 de hectare de pădure.

Locul pentru a construi Podul lui Traian a fost ales de Apolodor din Damasc în avalul Severinului de astăzi deoarece apele Dunării se calmau după ieşirea din defileul Cazanelor (Porţile de Fier) iar fundul albiei fluviului era suficient de încărcat cu pietre şi stânci purtate din trecătoarea dintre Carpaţi şi Balcani, un fundament extrem de stabil pentru susţinerea construcţiei. Podul măsura 1135 de metri lungime, legând castrul Pontes de pe malul sudic (Serbia de azi) de castrul Drobeta, pe malul nordic. Aceasta din urmă devenise posesiune romană după primul război dacic (101-102 d.C).

Conform scrierii lui Dio Cassius (LXVIII, 13,1) podul avea aproximativ 18 metri în înălţime şi 12 în lăţime, căt să permită trecerea, ca pe uscat, a unei legiuni cavaliere în marş. La cele două capete ale Podului, sudic (Pontes) şi nordic (Drobeta), au fost construite arcuri de triumf, porţi monumentale, expresie a măreţiei şi puterii romane imperiale. O altă descriere a construcţiei podului a fost făcută de Procopius din Cezareea în lucrarea De aedificis (IV, 6). Pentru a putea pune bazele pilaştrilor romanii au deviat parţial cursul Dunării folosind albia unui afluent sudic care poate fi văzut încă şi azi, în Serbia, la est de oraşul Cladova. Astfel primii 10-12 piloni au fost ridicaţi pe uscat. Pentru construcţia celorlalţi s-au folosit cofraje din bârne de stejar cimentate şi sisteme de pompe. Apolodor din Damasc a folosit baza a 20 de stâlpi din piatră, aflaţi la o distanţă de circa 50 de metri unul de altul, aceştia fiind legaţi prin arcade arcuite impetuos din lemn din stejar. Picioarele din apele fluviului erau formate tot din blocuri din piatră cioplite, ascuţite în amonte şi în aval, în formă de carouri, pentru a facilita trecerea curentului puternic al apelor Dunării.

Dio Cassius consideră că Împăratul Hadrianus (117-138) este responsabil de distrugerea parţială a podului pentru a proteja sudul Dunării de invazia triburilor roxolane şi lazighe. Distrugerea totală a podului este însă legată de părăsirea definitivă a Daciei (271 d.C), chiar dacă castrul propriu-zis nu este abandonat de legiunile romane pentru încă 300 de ani.

În timpul Renaşterii, când interesul pentru operele de geniu ale Antichităţii erau o pasiune în Occident, regele Francisc I al Franţei, a cerut permisiunea Sultanului Soliman Magnificul (care va distruge Cetatea Severinului) să-i permită demolarea unui pilon al podului pentru a afla secretul compoziţiei cimentului folosit. Ruinele podului au fost studiate amănunţit în perioada modernă în 1689 de către ofiţerul de geniu austriac Luigi Ferdinando, conte de Marsigli, care, ţinând seama de expansiunea Imperiului Habsburgic, dorea (fără sa reuşească) construirea unui alt pod alături de rămăşiţele podului lui Traian.

Sunt cele mai complicate instalaţii termale din Dacia Inferioară. Astăzi, se păstrează mai puţin de jumătate din ruinele termelor. Se pare că au fost utilizate atât de soldaţii ce staţionau în Castrul Drobeta, cât şi de populaţia civilă. Au fost construite de soldaţi ai Leg. V Macedonica o dată cu castrul, iar la începutul secolului al III-lea au fost refăcute şi „modernizate” de un detaşament al Cohortei I Sagittariorum, condus de Aurelius Mercurius, magister in Figlinis (maistru cărămidar). Pe lângă dotările obişnuite ale unor terme, cum ar fi camera de foc (PRAEFURNIUM), camera de aburi (LACONICUM), sala de baie (CALDARIUM), camera de apă rece (FRIGIDARIUM) şi altele, în partea de nord se găseau săli de lectură şi un spaţiu pentru exerciţii şi întreceri sportive, PALESTRA.

La 5 Noiembrie 2010, alături de castru, au fost descoperite ruinele amfiteatrului roman. Amfiteatrul este sculptat pe Columna lui Traian. Arheologii îl căutau de mai bine de 100 de ani. Specialiştii înclinau chiar să considere amfiteatrul Drobetei o fantezie a celebrului arhitect Apolodor din Damasc. Amfiteatrul, de formă ovală, are o deschidere de 36 de metri, însă săpăturile nefiind încă terminate, deocamdată nu poate spune cu certitudine dimensiunile reale. Este posibil ca acest amfiteatru să fie unul dintre cele mai mari de pe teritoriul Daciei, la ora actuală existând doar trei pe teritoriul României.

Economie

O activitate industrială a zonei este reprezentă de producerea apei deuterate la ROMAG PROD.

▾   ▾   ▾   show more   ▾   ▾   ▾

Local News

Unitati

TREI ZEI TRADE

TREI ZEI TRADE

PRO FOX COMPANY

PRO FOX COMPANY

ALSORIO IMPEX

ALSORIO IMPEX

PFAFF

PFAFF

BOBCOMPREST

BOBCOMPREST

Policlinica MEDCHIM

Policlinica MEDCHIM

CETEL

CETEL

IONETE IMPEX

IONETE IMPEX

DOPO

DOPO

ACTIV MOTORS

ACTIV MOTORS

INTEC SRL punct de lucru

INTEC SRL punct de lucru

ALESSANDRA DESIGN

ALESSANDRA DESIGN

Stiinta • Azi Am Invatat

Oferte promovate • ad.info.ro