Haţeg, Hunedoara

1. fullinfo.ro
2. orase
3. Haţeg, Hunedoara

Haţeg (în maghiară Hátszeg) este un oraş în judeţul Hunedoara, Transilvania, România, format din localităţile componente Haţeg (reşedinţa) şi Nălaţvad, şi din satele Silvaşu de Jos şi Silvaşu de Sus. Are o populaţie de 9.685 de locuitori.

Toponimie

Prima menţiune a Țării Haţegului (Terra Harszoc) apare în Diploma Ioaniţilor din anul 1247. În 1276 aflăm de un nobil haţegan, numit Comes de Haczak. Un alt nobil, Nicolaus de Hatzak, este atestat la 1317. Alte atestări: Hatzag (1349), villa Hatzak (1360), civitas Hachzak (1366), Hathzak (1380).

Numele poate veni din maghiară, de la hat-szék, adică „şase scaune de judecată”, înţeles ca „districtul celor şase scaune”, ori de la hát-szeg, „cetatea de pe vârful din spate”.

O altă ipoteză: harszoc ar veni de la cuvântul hârs, care în limba cumană înseamnă „urs”.

Obiective turistice

Unul din stareţii mănăstirii, Ioan de la Prislop, a fost timp de 20 de ani (1585-1605) Mitropolit al Transilvaniei. Părintele Arsenie Boca este considerat al treilea ctitor al mănăstirii pentru că, timp de 41 de ani cât a fost stareţ şi, apoi, duhovnic al mănăstirii, a reorganizat-o, a reconstruit-o şi a pictat-o, dându-i strălucirea de astăzi. Din 1976, Prislopul este mănăstire de maici. În 1991 a fost înfiinţat în incinta ei Seminarul Teologic Monahal Sfânta Ecaterina, cu o durată de şcolarizare de cinci ani.

Se presupune că biserica veche din Densuş a suferit mari modificări de-a lungul timpului şi, în special, la sfârşitul secolului al XIII-lea. Construită din bolovani de râu, caramidă cu inscripţii romane, capiteluri, pietre funerare, tuburi de canalizare etc., luate desigur din Ulpia Traiana, biserica din Densuş are un aspect straniu, stârnind totodată admiraţie şi uimire. În semiîntunericul care stăpâneşte interiorul acestei masive construcţii se disting cu greu fragmente de pictură rămase peste ani. Picturile de pe registrele superioare ale pereţilor naosului ca şi de pe altar aparţin zugravului Ștefan. Semnătura cu care acesta şi-a pecetluit opera se poate vedea şi azi. Profilate pe un fond ultramarin, figurile executate vădesc realele calităţi artistice ale meşterului. Particularităţile operei zugravului Ștefan ne trimit cu gândul la pictura bisericii Sf. Nicolae din Curtea de Argeş, realizată în secolul al XIV-lea. Asemănarea duce la presupunerea că acest meşter ar fi fost un reprezentant al artei din Țara Românească în Transilvania.

Cabane şi situri turistice în Gura Zlata, Râuşor, Lăpuşnicu Mare, Pietrele, Rotunda, Buta, Bucura, Zănoaga, Poiana Pelegii, Câmpuşel, Stâna de Râu, Râu Mare.

Lăcaşurile de cult haţegane

Centru al vechiului district hunedorean omonim, spre care gravitau toate localităţile din împrejurimi, oraşul Haţeg a constituit un important punct strategic şi comercial pe harta Transilvaniei medievale. Cu toate acestea, din punct de vedere bisericesc, comunitatea românească din localitate, umilă ca stare socială, nu a reuşit să se remarce în vreun fel pe scena confesională a comitatului. Nobilimea, aşezată statornic în Haţeg abia din secolul al XVII –lea nu mai era nici ea interesată la aceea dată de ridicarea unor edificii trainice din piatră, comparabile ca dimensiuni şi valoare artistică cu vechile ctitorii cneziale de odinioară ale înaintaşilor. Existenţa unei biserici modeste de-a lungul întregii perioade medievale, asemănătoare lăcaşurilor de cult din satele iobăgeşti haţegane, nu trebuie, aşadar, să surprindă. În anul 1516, când „pop Filip ot Haţag” inciza o inscripţie slavonă pe soclul altarului bisericii mitropolitane din Feleac, aceasta deservea deja obştea românească locală. Cândva în cursul secolului al XVII –lea, în locul acelui edificiu a fost ridicată, la marginea târgului, înspre actualul sat General Berthelot, o biserică de lemn, in care slujeau, în 1681, preoţii Gheorghe, Mihai, Gheorghe şi Găină; transferată în posesia uniţilor după 1701, aceasta apare menţionată pe harta iosefină a Transilvaniei (1769-1773). La o dată neprecizabilă, în paralel cu aceasta s-a ridicat încă un edificiu, tot din bârne, în cimitirul vechi din hotarul nordic al localitătii menţionat si el în izvorul cartografic austriac citat; pe un Liturghier (Bucureşti, 1728), păstrat la Silvaşu de Jos, este însemnat: „Această Sfântă Liturghie iaste a sfintei beserici acei din deal a Haţegului, Matei Șora paroh, 1807”. Cu refacerile de rigoare, ea a supravieţuit până în jurul anului 1824, când a fost dezasamblată şi mutată în satul haţegan Balomir; un fragment de coloană romană, provenită, potrivit tradiţiei locale, de la masa prestolului, îi marca poziţionarea. Uşile împărăteşti, împodobite de „popa Simion Zugrav” din Piteşti în anul 1777, şi câteva icoane valoroase, purtând semnătura lui „Vasile Theodorovici, malăr, 1828”, au fost transferate la noul edificiu de zid, registrul prăznicarelor fusese mutat la Galaţi, iar friza profeţilor şi cea a apostolilor la Șerel. În contextul marilor tulburări confesionale de la începutul secolului al XVIII-lea, dată fiind opoziţia preoţimii haţegane faţă de unirea cu Biserica Romei, trebuie să fi apărut şi celălalt lăcaş de cult, tot din lemn, aparţinător obştii ortodoxe a târgului. Într-adevăr, pe harta iosefină, în partea centrală a localităţii, este menţionat încă un edificiu, din păcate, nu se poate preciza dacă este înaintaşul bisericii ortodoxe actuale sau al celei reformate. În tabelele conscripţiilor epocii moderne, aceste lăcaşuri de cult apar deja bine individualizate, anume unite în anii 1733 şi 1750 şi separate confesional la 1761-1762; între anii 1782 şi 1795, cea unită a revenit „greco-răsăritenilor”.

Continuatoarele acestora au fost două edificii de zid, situate, la mică distanţă una de cealaltă, în apropierea pieţei centrale a Haţegului. Prima în ordine cronologică este biserica „Sfântul Ierarh Nicolae”, înscrisă pe lista monumentelor istorice româneşti (HD-II-m-B-03327). Lăcaşul, renovat în anii 1980 şi 1990-1991, este compus dintr-un altar semicircular nedecroşat, o navă dreptunghiulară spaţioasă, compartimentată în naos şi pronaos, şi un turn clopotniţă zvelt, cu fleşă ascuţită. Biserica a fost construită între anii 1821 şi 1828, în timpul păstoririi preotului Ioan Maximilian, cu sprijinul a doi căpitani sârbi de la Regimentul grăniceresc din Haţeg, deservind până în prezent, fără întrerupere, obştea ortodoxă a oraşului, conscripţia din anii 1829-1831 o menţionează ca atare. Lăcaşul, renovat ultima oară în 1998, este acoperit integral cu tablă. Decorul iconografic iniţial, executat în 1928 de Ilie Chidu din Sibiu, a fost reînnoit în 1980 de pictorul Petru Iacobescu din Timişoara, restaurarea frescei s-a făcut în anii 1994-1995.

Celălalt lăcaş de cult, cu hramul „Sfânta Treime”, a fost construit între anii 1824-1829, în timpul păstoririi vicarului unit Iovian Nobili, cu sprijinul financiar al episcopului Ioan Bob al Blajului; târnosirea s-a făcut în 1834, iar resfinţirea în 1970. Pereţii edificiului înscriu planul dreptunghiular, cu absida semicirculară nedecroşată. Nava spaţioasă, supraînălţată printr-o clopotniţă scundă, cu un coif de factură barocă, este precedată de un pridvor închis de zid, cu două turnuleţe, adosat în anul 1984; împodobită mural în tehnica „tempera” în 1986, tinda a fost repictată în anul 2007 de Camelia Cibian şi Antonie Susan din Deva. În anul 1901, tabla a luat locul şiţei clasice; tot atunci, pereţii exteriori au fost văruiţi, iar cei interiori acoperiţi cu un bogat decor iconografic, reînnoit, în tehnica „frescă” în 1970, de pictorul Constantin Mihăiescu. Lăcaşul este menţionat, ca unit, în tabelele conscripţiei din anii 1829-1831. Reînfiinţată după 1989, parohia greco-catolică actuală este deservită liturgic de biserica „Sfântul Ierarh Nicolae” construită în anul 2002.

Credincioşii romano-catolici au la dispoziţie biserica cu hramul „Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul"; a fost construită în anul 1745 şi renovată în anul 1893 de către baronul Nopcsa Ferencz, care este înmormântat în una din criptele bisericii. Etnicii maghiari de confesiune reformată folosesc o altă biserică trecută pe lista monumentelor istorice (HD-II-m-B-03329). Doar la nivelul secolului al XVII-lea există date despre preoţii reformaţi de la Haţeg. În acelaşi timp, istoria bisericii în sine (lăcaşului) a rămas ascunsă. Abia în anul 1767, se poate înregistra un document care localizează precis biserica reformată în topografia târgului. Ni se scrie acolo că ea era amplasată pe platea Futo utza, fine septentrionalis (pe uliţa „Futo” = „Alergătoare”, la capătul nordic). Din acel moment datele devin ceva mai numeroase. Important este faptul că o refacere de la sfârşitul secolului al XIX-lea a păstrat un plan-releveu (datat 1893). De acolo se poate înţelege că nava (16,80 x 10,50 m) şi-a conservat cel puţin fundaţiile. Turnul-clopotniţă ar putea fi şi el suspectat de moşteniri medievale, nu însă şi zona corului (altarului), care a fost radical refăcut, în funcţie de noile necesităţi ale cultului reformat. Cu prilejul şantierului din secolul al XIX-lea a fost instalată o placă pe turnul-clopotniţă care afirmă datarea bisericii în secolul al XIV-lea.