Mihail Kogălniceanu, Constanţa

1. fullinfo.ro
2. orase
3. Mihail Kogălniceanu, Constanţa

Mihail Kogălniceanu (n. 6 septembrie 1817, Iaşi, Principatul Moldovei – d. 1 iulie 1891, Paris, Franţa) a fost un om politic de orientare liberală, avocat, istoric şi publicist român originar din Moldova, care a devenit prim-ministru al României la 11 octombrie 1863, după Unirea din 1859 a Principatelor Dunărene în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, şi mai târziu a servit ca ministru al Afacerilor Externe sub domnia lui Carol I. A fost de mai multe ori ministru de interne în timpul domniilor lui Cuza şi Carol. A fost unul dintre cei mai influenţi intelectuali români ai generaţiei sale (situându-se pe curentul moderat al liberalismului). Fiind un liberal moderat, şi-a început cariera politică în calitate de colaborator al prinţului Mihail Sturdza, în acelaşi timp ocupând funcţia de director al Teatrului Naţional din Iaşi şi a publicat multe opere împreună cu poetul Vasile Alecsandri şi activistul Ion Ghica.

A fost redactor şef al revistei Dacia Literară şi profesor al Academiei Mihăileane. Kogălniceanu a intrat în conflict cu autorităţile din cauza discursului inaugural cu tentă romantic-naţionalistă susţinut în anul 1843. A fost unul dintre ideologii Revoluţiei de la 1848 în Moldova, fiind autorul petiţiei Dorinţele partidei naţionale din Moldova.

După Războiul Crimeii, prinţul Grigore Alexandru Ghica l-a însărcinat cu elaborarea unui pachet de legi pentru abolirea robiei romilor. Împreună cu Alecsandri, a editat revista unionistă Steaua Dunării, a jucat un rol important în timpul alegerilor pentru Divanurile ad-hoc, şi l-a promovat cu succes pe Cuza, prietenul său pe tot parcursul vieţii, la tron.

Kogălniceanu a susţinut prin propuneri legislative eliminarea rangurilor boiereşti şi secularizarea averilor mănăstireşti. Eforturile sale pentru reforma agrară au dus la o moţiune de cenzură, care a declanşat o criză politică care a culminat cu lovitura de stat din mai 1864, provocată de Alexandru Ioan Cuza pentru implementarea reformei. Cu toate acestea, Kogălniceanu a demisionat în 1865, în urma conflictelor cu domnitorul. După un deceniu, a pus bazele Partidului Naţional Liberal, dar mai înainte de a jucat un rol important în decizia României de a participa la Războiul Ruso-Turc din 1877-1878, război care a dus la recunoaşterea independenţei ţării. În ultimii ani de viaţă a fost o figură politică proeminentă, preşedinte al Academiei Române şi reprezentant al României în relaţiile cu Franţa.

Împotriva Prinţului Sturdza

În următoarele decenii, el a publicat un număr mare de lucrări, inclusiv eseuri şi articole, prima sa ediţie a Cronicilor Moldovei, precum şi alte cărţi şi articole, înfiinţând mai multe periodice: Alăuta Românească (1838), Foaea Sătească a Prinţipatului Moldovei (1839), Dacia Literară (1840), Arhiva Românească (1840), Calendar pentru Poporul Românesc (1842), Propăşirea (redenumit Foaie Știinţifică şi Literară, 1844), şi multe almanahuri. Dacia Literară şi Foaie Știinţifică, care erau redactate împreună cu Alecsandri, Ion Ghica, şi Petre Balş, au fost suprimate de autorităţile moldovene, care le-au considerat suspecte. Împreună cu Costache Negruzzi, a publicat toate lucrările lui Dimitrie Cantemir care existau în acele timpuri, iar mai târziu şi-a cumpărat propria tiparniţă, cu care dorea să tipărească ediţiile complete ale cronicilor moldave, inclusiv pe cele ale lui Miron Costin şi Grigore Ureche (după mai multe întreruperi asociate cu opţiunile sale politice, proiectul a fost realizat în 1852). În acest context, Kogălniceanu şi Negruzzi au încercat „occidentalizarea” publicului moldav, fiind interesaţi de domenii din cele mai variate, inclusiv de bucătăria românească: almanahurile publicate de ei au avut în prim-plan aforisme bazate pe obiceiuri culinare menite să educe populaţia rurală despre rafinamentul şi bogăţiile bucătăriei europene. Kogălniceanu a susţinut mai târziu că, împreună cu prietenul său, a fost „pionierul artei culinare în Moldova”.

Cu Dacia Literară, Kogălniceanu a început să-şi promoveze idealul romatic al „specificului naţional”, care va avea o mare influenţă asupra lui Alexandru Odobescu şi a altor figuri literare. Unul dintre principalele obiective ale publicaţiilor sale a fost extinderea gamei de acoperire a culturii moderne româneşti dincolo de limitele ei timpurii în care fusese bazată mai mult pe traduceri din literatura occidentală; Garabet Ibrăileanu a arătat că aceasta a fost însoţită de un atac voalat îndreptat către Gheorghe Asachi şi publicaţia sa Albina Românească.

Mihail Kogălniceanu a criticat mai târziu făţiş varianta de limbă română literară propusă de Asachi, bazată pe arhaisme şi foneme franţuzite, şi pe care o considera inconsistentă. El l-a criticat pe Asachi şi pentru ceea ce considera a fi o influenţă excesivă a poeziei străine în opera lui. Au apărut tensiuni şi între Kogălniceanu şi Alecsandri, după ce primul a început să-l suspecteze pe colaboratorul său, pentru reducerea contribuţiilor sale la Foaie Știinţifică.

În această perioadă, Kogălniceanu a păstrat legături strânse cu fostul său coleg Costache Negri şi cu sora sa Elena, devenind una din principalele figuri din cercul intelectual găzduit de familia Negri în Mânjina. El s-a apropiat şi de profesorul de limba franceză şi eseistul Jean Alexandre Vaillant, care era implicat şi el în proiecte liberale fiind în acelaşi timp interesat şi de lucrările cronicarilor moldoveni. Intelectualii din acele zile au speculat că Kogălniceanu ar fi contribuit cu mai multe secţiuni la eseul lui Vaillant despre Moldova şi Valahia (La Roumanie).

În mai 1840, în timp ce era secretarul personal al Prinţului Sturdza, a devenit director (împreună cu Alecsandri şi Negruzzi) al Teatrului Naţional din Iaşi, după ce domnitorul a decis unirea celor două teatre din oraş, din care unul găzduia reprezentaţii în franceză. În anii care au urmat, la acest teatru, devenit cel mai popular de acest gen din ţară, s-au jucat comedii cunoscute din repertoriul francez şi a debutat şi Alecsandri ca dramaturg. Treptat, teatrul a început să fie supus cenzurii lui Sturdza.

"...ţara mea este orice loc de pe Pământ unde se vorbeste româneşte, şi istoria naţională este istoria întregii Moldove şi Țării Româneşti, şi cea a fraţilor din Ardeal.”

În jurul anului 1843, Kogălniceanu era suspectat de autorităţile din Moldova din cauza entuziasmului său pentru reformă. În 1844 i s-a revocat dreptul de a ţine prelegeri de istorie. În timp ce călătorea în Viena ca reprezentant secret al opoziţiei politice moldovene (încercând să se apropie de Metternich şi să discute despre detronarea lui Sturdza) i-a fost suspendat paşaportul.

Întemniţat pentru scurt timp după revenirea la Iaşi, s-a implicat la scurt timp în politica din Țara Românească, ajutându-l pe prietenul său, Ion Ghica: în februarie, în timpul unei sărbători naţionaliste, a călătorit la Bucureşti, unde s-a întâlnit cu membrii organizaţiei secrete Frăţia şi cu cei ai aripii sale politice legale, Soţietatea Literară (printre care se numărau Ghica, Nicolae Bălcescu, August Treboniu Laurian, Alexandru G. Golescu şi C. A. Rosetti).

După ce şi-a vândut biblioteca personală Academiei Mihăilene, Kogălniceanu a stat la Paris şi în alte oraşe din Europa de Vest între 1845 şi 1847, aderând la Societatea Studenţilor Români împreună cu Ghica, Bălcescu şi Rosetti, prezidată de poetul francez Alphonse de Lamartine. El a frecventat şi La Bibliothèque Roumaine, aderând la Francmasonerie, mai precis la loja denumită L'Athénée des Étrangers („Ateneul Străinilor”), împreună cu majoritatea românilor reformişti din Paris. În 1846, a vizitat Spania, încercând să fie martor la nunta reginei Isabella a II-a cu ducele de Cádiz, fiind însă curios şi în ce priveşte dezvoltarea culturii spaniole. La sfârşitul călătoriei, a scris Notes sur l'Espagne („Note despre Spania”), un volum în franceză în care combină genul memorialistic, literatura de călătorie şi istoriografia.

O vreme, el şi-a concentrat activitatea pe cercetarea izvoarelor istorice, extinzându-şi seria de cronici moldave pe care le edita şi le tipărea. La acea vreme, a reluat legăturile cu Vaillant, care l-a ajutat să-şi publice articolele în Revue de l'Orient. Mai târziu avea să spună: „Nu am venit la Paris doar ca să învăţăm cum să vorbim franţuzeşte ca francezii, ci şi să împrumutăm ideile şi lucrurile de trebuinţă ale unei naţiuni atât de luminate şi de libere”.

După declanşarea revoluţiilor europene din 1848, Kogălniceanu a fost prezent în prima linie a politicii naţionaliste. Deşi, din mai multe motive, el nu a semnat „Petiţiunea-proclamaţiune” din martie 1848, care a dus la declanşarea revoluţiei în Moldova, el a fost considerat a fi unul din instigatori, iar domnitorul Sturdza a ordonat să fie arestat. Kogălniceanu a scăpat de arestare, a lansat mai unele dintre cele mai dure atacuri împotriva lui Sturdza şi, astfel, în iulie, se oferise o recompensă pentru prinderea sa „viu sau mort”. Spre sfârşitul verii, a trecut graniţa cu Austria în Bucovina, unde s-a refugiat pe proprietatea fraţilor Hurmuzachi (în paralel, revoluţia munteană reuşise să preia puterea la Bucureşti).

„cheia bolţii, fără care s-ar prăbuşi tot edificiul naţional”.

În acelaşi timp, el a publicat un proiect explicit de constituţie, care dezvolta felul în care Dorinţele se pot traduce în realitate. Kogălniceanu a trimis articole şi revistei Bucovina, publicaţie a revoluţionarilor români din Austria. În ianuarie 1849, o epidemie de holeră l-a obligat să plece în Franţa republicană, unde şi-a continuat activităţile de susţinere a revoluţiei române.

În aprilie 1849, o parte din cerinţele Revoluţiei de la 1848 au fost îndeplinite de Tratatul de la Baltalimani, prin care cele două puteri suzerane ale Regulamentului organic Imperiul Otoman şi Imperiul Țarist l-au numit pe Grigore Alexandru Ghica, un susţinător al cauzei liberale şi unioniste, ca Prinţ al Moldovei (pe de altă parte, se confirmă înfrângerea puterii revoluţionare din Țara Românească). Ghica a permis întoarcerea iniţiatorilor evenimentelor din 1848 din exil, şi i-a numit pe Kogălniceanu, Costache Negri şi Alexandru Ioan Cuza în funcţii administrative. Măsurile luate de prinţ, împreună cu înfrângerea Rusiei în Războiul Crimeii, au dus la introducerea ideilor şi dorinţelor liberale comprimate în Dorinţele partidei naţionale din Moldova din 1860.

„Nu este o nici o reformă, nici un act naţional unic, din care numele meu ar fi absent. Toate legile importante au fost făcute şi contrasemnate de mine...”,

Și-a inaugurat cariera legislativă sub conducerea Prinţului Ghica. Pe 22 decembrie 1855 a lucrat cu Petre Mavrogheni la legislaţia privind abolirea robiei romilor care a fost acceptată de Sfatul boieresc. Prinţul Sturdza i-a eliberat din robie pe romii din proprietatea boierilor şi a celor deţinuţi de stat în ianuarie 1844. Ghica a fost determinat să finalizeze procesul dezrobirii de soarta lui Dincă, un bucătar rrom cu şcoală care şi-a ucis nevasta franţuzoaică şi apoi s-a sinucis, după ce i s-a atras atenţia că nu va fi eliberat de stăpâni, familia Cantacuzino.

Prinţul Ghica a încercat şi să îmbunătăţească situaţia ţăranilor stabilind prin lege sfârşitul împrumuturilor rapide şi a reglementat faptul că ţăranii nu puteau fi înlăturaţi de pe pământurile la care lucrau. Această măsură a dus la efecte puţin durabile; conform lui Kogălniceanu, „cauza [acesteia] ar trebui să fie căutată în măreţia proprietarilor de pământ, în slăbiciunea guvernului, care, prin însăşi natura sa, a fost provizoriu, şi, astfel, lipsit de putere”.

Întreruptă de intervenţiile Rusiei şi Austriei în timpul războiului Crimeii, activitatea sa ca reprezentant al Partidei Naţională a fost reuşită după Tratatul de la Paris din 1856, atunci când Moldova şi Țara Românească au intrat sub directa supraveghere a puterilor europene (care cuprindeau, alături de Rusia şi Austria, Regatul Unit al Marii Britanii şi al Irlandei, Al Doilea Imperiu Francez, Regatul Sardiniei, şi Prusia). Conform lui, membrii Divanul a început să ia în considerare acordurile de la Paris, şi în special Convenţia din 1858 în ceea ce priveşte cele două ţări, şi o Constituţie a României, pe loc până în 1864.

În plus, Kogălniceanu a început tipărirea revistei Steaua Dunării în Iaşi: un purtător de cuvânt unionist, acestă publicare a primit sprijin din partea lui Alecsandri şi a sa publicaţie România Literară. Kogălniceanu l-a încurajat pe Nicolae Ionescu să publice revista L'Étoile de Danube în Brussels, ca o variantă în limba franceză a publicaţiei Steaua Dunării care va servi la răspândirea viziunilor Partidei Naţionale. În acest timp, el a corespondat cu Jean Henri Abdolonyme Ubicini, un eseist francez şi călător care a jucat un rol minor în răscoala din Țara Românească, şi care a susţinut cauza României în ţara sa natală.

Ales de către colegiul electoral al proprietarilor de terenuri din judeţul Dorohoi în Divanul ad-hoc, un ansamblu nou-înfiinţat, prin prin care moldovenii au câştigat dreptul de a decide propriul viitor, a rămas în discuţii cu cu reprezentanţii Divanului din Țara Românească din Divanul lor, şi şi-a reluat campania în favoarea unirii şi a autonomiei sporite, precum şi principiile de neutralitate, guvern reprezentativ, şi, după cum a spus mai târziu, aducerea la conducerea ţării a unui „prinţ străin”. Cu toate acestea, atât Kogălniceanu cât şi Alecsandri, s-au prezentat iniţial în calitate de candidaţi pentru titlul regent de Caimacam -Alecsandri, care era mai popular, a renunţat primul, pentru a-l susţine pe Costache Negri. Candidatura lui Negri a fost respinsă de către otomani, care a preferat să-l numească pe Teodor Balş (iunie 1856).

În urma alegerilor din septembrie 1857, întreaga Partidă Naţională a ales să-l sprijine pe Cuza la tronul Moldovei. Acest lucru a venit după ce Nicolae Vogoride, noul Caimaicam, a realizat o fraudă electorală anti-unionistă - scrutin anulat de către verdictul comun al lui Napoleon al III-lea şi Regina Victoria (9 august 1857, pentru prima dată lumii pe 26 august).

A jucat un rol decisiv în decizia Divanului de a elimina privilegiile şi rangurile boiereşti, anulând astfel de acte legislative impuse pentru prima dată de prinţul Constantin Mavrocordat. Propunerea finală, impunerea efectivă a unei legi pentru toţi, serviciul militar obligatoriu şi eliminarea scutirilor de taxe după rang, a fost făcută de o comisie care în care se aflau Kogălniceanu şi Vasile Mălinescu, şi a fost adoptată de către Divan pe data de 29 octombrie 1857, cu 73 din 77 de voturi (restul de 4 au fost abţineri)., Kogălniceanu a remarcat cu mândrie că „întreaga naţiune a acceptat această mare reformă, şi toată lumea, foşti prinţi, marii boieri, boierii de rang inferior, familiile privilegiate, au primit acest reformă egalitaristă, renunţând, chiar şi fără legi speciale, la tot ceea ce deriva din vechiul regim, şi chiar tot ce semăna cu vechiul regim”. El a reţinut că doar doi membri ai clasei boiereşti au refuzat să respecte noile principii Vornicii Iordache Beldiman (în Moldova) şi Ioan Manu (în Țara Românească). În noiembrie, Partida Naţională a adoptat o lege care consemna sfârşitul discriminării religioase împotriva tuturor ne-ortodocşilor creştini din Moldova (în special, faţă de romano-catolici şi armeni gregorieni). Legea a fost propusă de Negri.

Multe dintre eforturile lui Kogălniceanu au fost axate pe rezolvarea chestiunii ţărăneşti, dar, cum a admis, electoratul boieresc l-a ameninţat cu concedierea dacă îndrăznea să insiste. Prin urmare, el a semnat propunerea mai moderată a lui Dimitrie Rallet, care prevenea instituirea unor noi corvées de către boieri, lăsând alte probleme pentru a fi discutate într-un plen viitor şi permanent. Proiectul a fost din prima respins de o mare majoritate a Adunării, ceea ce a dus, după părerea lui Kogălniceanu, la crearea a doi poli, unul liberal şi unul conservativ, înlocuind unionismul şi cauzând conflicte în fosta majoritate unionistă (care a dus la formarea partidelor Naţional Liberal şi Conservativ).

Dejucând planurile opoziţiei de Vogoride şi grupul său de discipoli conservator în timpul noilor alegeri pentru Divan, Kogălniceanu a fost capabil să-l promoveze Cuza în Moldova pe 17 ianuarie 1859, ceea ce a dus la alegerea lui Cuza în aceeaşi postură în Țara Românească (5 februarie) - unirea de facto a celor două ţări ca Principatele Unite. În octombrie 1858, el a făcut o propunere clară în ceea privind unificarea, pe care, după cum a menţionat, a trecut de vot cu numai cu numai două voturi împotrivă (Alecu Balş şi Nectarie Hermeziu, locţiitorul de episcop de la Roman), fiind anunţat public de Ion Roata, reprezentantul ţăranilor pentru judeţul Putna. În timpul anului 1859, Kogălniceanu a stat din nou în Divanul ad-hoc şi a adunat sprijin pentru Cuza de la toate facţiunile din tabăra unionistă, promovând în acelaşi timp lui candidatura în Bucureşti - prin urmare, profitând de ambiguităţile din Tratatul de la Paris.

La 24 ianuarie 1859, în urma dublei alegeri ca domnitor a lui Alexandru Ioan Cuza se realizează de fapt unirea Principatelor.

Din 1859 până în 1865, Kogălniceanu a fost numit de mai multe ori liderul cabinetului Principatelor Unite, fiind responsabil pentru multe din reformele asociate cu domnia lui Cuza. Cele mai importante sunt secularizarea averilor mănăstireşti din 1863, un pas spre reforma agrară din 1864 (care a venit în acelaşi timp cu abolirea corvezilor).

Deşi opoziţia politică a împiedicat la început implementarea reformei agrare propuse de el, Mihail Kogălniceanu este văzut ca persoana responsabilă pentru modul în care a fost în cele din urmă realizată de Cuza.

După multe reforme, schimbările legislaţiei au venit la finalul unui proces început în 1860, atunci când instituţia de reglementare a proiectelor legislative pentru cele două principate, Comisia Comună din Focşani, dominată de conservatori, a refuzat să pună bazele reformei agrare. În schimb, a pus capăt corvezilor, permiţând şi ţăranilor să aibe control asupra propriilor case de pe pământurile boiereşti şi o parcelă de păşune. Cunoscută ca Legea Rurală, proiectul a avut parte de sprijinul premierului de atunci, Barbu Catargiu, lider al conservatorilor, ţinta până atunci a unor critici vocale din partea lui Kogălniceanu. Pe 6 iunie 1862, proiectul a fost dezbătut în Parlament, ceea ce a dus la răcirea relaţiilor dintre Cuza şi Conservatori. Conform istoricului L. S. Stavrianos, aceştia din urmă au considerat proiectul avantajos pentru că, pe lângă conservarea moşiilor s-a creat un grup considerabil de ţărani fără pământ şi dependenţi, care puteau constitui forţă de muncă ieftină.

În aceeaşi lună, Catargiu a fost asasinat misterios pe Dealul Mitropoliei, în timp ce se întorcea de la Filaret, unde a participat la o festivitate de comemorare a revoluţiei munteneşti (i-a urmat în funcţie Nicolae Kretzulescu, după prim-ministrul interimar Apostol Arsachi). Pe 23 iunie, Legea Rurală a fost adoptată de către Parlament, dar Cuza nu a promulgat-o. Potrivit lui Kogălniceanu, conservatorii Arsachi şi Kretzulescu erau reticenţi cu privire la propunerea de lege care urma să fie revizuită de către Cuza, ştiind-o era sortită respingerii de către domnitor. Discuţiile s-au îndreptat apoi către chestiunea confiscării pământurilor mănăstirilor ortodoxe greceşti din România (proprietăţile lor mari şi scutirile de impozite de care se bucurau atrăgeau controverse încă din perioada fanariotă). Spre sfârşitul lui 1862, veniturile acestora au fost preluate de stat şi, în vara anului următor, călugărilor greci li s-a oferit suma de 80 de milioane de piaştri, în schimbul pământurilor tuturor mănăstirilor.

Deoarece Imperiul Otoman a propus o mediere internaţională, Cuza a luat iniţiativa şi, la 23 octombrie 1863, a demis cabinetul Kretzulescu, nominalizând în loc propriii oameni de încredere: Kogălniceanu ca premier şi ministru de interne, Dimitrie Bolintineanu în calitate de ministru al cultelor. În scopul de a preveni alte tensiuni internaţionale, ei au decis să generalizeze confiscarea tuturor moşiilor Bisericilor Ortodoxe, atât cele greceşti, cât şi cele ale mănăstirilor ortodoxe române. Rezoluţia a fost adoptată cu 97 de voturi parlamentare din 100. Mai târziu, Bisericii Greceşti i s-a prezentat o ofertă de 150 de milioane de piaştri drept compensaţie, ofertă care a fost considerată prea mică de către clerici, inclusiv de către Patriarhul Sofronie al III-lea. În consecinţă, statul român a considerat chestiunea închisă. Ca o consecinţă directă, o treime din terenul arabil din Moldova şi un sfert din cel din Țara Românească au devenit disponibile pentru o viitoare împroprietărire (între o cincime şi un sfert din totalul terenurilor arabile).

Regimul personal al lui Cuza

În primăvara lui 1864, cabinetul a promovat un proiect de lege de reformă agrară radicală, prin care se propunea alocarea pământului pe baza statutului ţăranilor: fruntaşii, adică cei ce deţineau 4 sau mai mulţi boi, urmau să primească 5 fălci de pământ (circa 7,5 hectare); mijlocaşii, cei cu cel puţin doi boi—aproximativ 6 hectare; pălmaşii, cei fără boi—circa. 3 hectare. Țăranii urmau să devină proprietari pe loturile lor după 14 ani de plată în rate a contravalorii pământului efectuate către fostul boier. Propunerea a produs mari frământări în Parlament, unde erau reprezentaţi 4.000 de electori, în principal boieri, iar vocile din tabăra conservatoare au etichetat proiectul drept „o nebunie”. Acelaşi partid a pregătit o moţiune de cenzură, pe baza faptului că Kogălniceanu dăduse publicităţii proiectul legislativ prin Monitorul Oficial, în contradicţie cu cel susţinut de Comisia de la Focşani, încălcând astfel litera legii—el s-a justificat mai târziu spunând: „publicarea a fost necesară pentru a linişti populaţia rurală, agitată de [proiectul alternativ]”. Cabinetul a demisionat, dar Cuza a refuzat să-i accepte demisia.

Tensiunile au escaladat şi, la 14 mai 1864, Cuza a dat o lovitură de stat, simultan cu votul moţiunii de cenzură de către conservatori. Kogălniceanu a citit în Parlament decretul domnesc de dizolvare a legislativului, după care Cuza a introdus o noua constituţie, intitulată Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris. Ea a fost supusă unui referendum, împreună cu o lege care instituia vot universal masculin, amândouă fiind adoptate cu 682.621 de voturi dintr-un total de 754.148. Noul regim a adoptat Legea Rurală în forma guvernului Kogălniceanu, impunând reforma agrară şi desfiinţând corvezile. Aceasta s-a realizat în luna august 1864, discuţiile fiind ţinute în cadrul nou-înfiinţatului Consiliu de Stat, în care legea a fost susţinută, printre alţii, de Kogălniceanu, Bolintineanu, George D. Vernescu, Gheorghe Apostoleanu şi Alexandru Papadopol-Calimah.

Alţi membri ai Consiliului, mai rezervaţi, au cerut un moratoriu asupra aplicării legii pe o durată de trei ani, în locul termenului-limită din aprilie 1865, iar Cuza a acceptat. Arătând că, după părerea sa, decizia a reprezentat „însăşi condamnarea şi zdrobirea legii”, Kogălniceanu era îngrijorat că ţăranii, informaţi despre viitorul lor, nu vor mai putea fi convinşi să-şi îndeplinească corvezile. El l-a ameninţat pe Cuza cu demisia, şi a reuşit în cele din urmă să convingă toate părţile, inclusiv pe Kretzulescu, liderul opoziţiei, să accepte aplicarea legii începând cu primăvara lui 1865; rezoluţia a fost însoţită de proclamarea lui Cuza, Către locuitorii săteşti, şi a fost descrisă de Kogălniceanu ca „testamentul politic al lui Cuza”. În pofida acestor măsuri, unii factori, cum ar fi creşterea demografică, fărâmiţarea loturilor prin moştenire, îndatorarea ţăranilor şi dependenţa lor de veniturile provenite din munca pe moşii, împreună cu specula practicată arendaşi şi cu cazurile în care corupţia funcţionarilor a întârziat alocarea pământurilor, au făcut ca reforma să fie ineficientă pe termen lung, şi a contribuit la exacerbarea unor frământări care au culminat cu răscoala din 1907.

Cu concursul lui Kogălniceanu, regimul autoritar impus de Cuza a reuşit să promoveze o serie de reforme, introducând codul napoleonian, educaţie publică şi monopoluri de stat asupra alcoolului şi tutunului. În paralel, regimul a devenit instabil şi contestat din toate părţile, mai ales după scandalul relaţiei adultere a lui Cuza cu Marija Obrenović. La începutul lui 1865, domnitorul a intrat în conflict cu principalul său aliat, Kogălniceanu, pe care l-a demis la scurt timp. În lunile care au urmat, administraţia a intrat în colaps financiar, ajungând să nu mai poată plăti salariile angajaţilor aparatului de stat, iar Cuza a ajuns să se bazeze doar pe camarilla sa.

După 1863, relaţiile dintre Mihail Kogălniceanu şi prietenul său Vasile Alecsandri s-au înrăutăţit, ultimul declarându-se dezgustat de politică. Alecsandri s-a retras la mosia sa de la Mirceşti, în care a scris piese de teatru în care ironiza actorii şi evenimentele vieţii politice.

Anii 1870

În cele din urmă, domnitorul Cuza a fost detronat de o coaliţie de conservatori şi liberali în luna februarie 1866; după o perioadă de tranziţie în care s-au făcut numeroase manevre pentru a evita separarea din nou a Moldovei şi Țării Româneşti, un Principat unit al României a obţinut recunoaştere internaţională, avându-l ca monarh pe Carol de Hohenzollern, şi fiind guvernat după o nouă constituţie. În perioada noiembrie 1868-ianuarie 1870, Kogălniceanu a fost din nou ministru de interne în guvernul lui Dimitrie Ghica; mandatul acestuia a fost confirmat de alegerile din 1869, după care a reuşit să-l convingă pe Alecsandri să accepte o candidatură pentru un mandat de deputat de Roman. Poetul, care fusese nominalizat fără consimţământul său, a lăsat ostilităţile la o parte şi a devenit unul dintre principalii susţinători ai lui Kogălniceanu în Camera Deputaţilor.

Chiar şi după ce Cuza a plecat din ţară şi s-a stabilit la Baden, relaţiile lui cu Kogălniceanu au rămas la un respect distant: în vara lui 1868, când ambii vizitau Viena, s-au întâlnit întâmplător şi, fără a schimba vreo vorbă, s-au salutat ridicându-şi pălăriile. În ziua de 27 mai 1873, Kogălniceanu, împreună cu Alecsandri, Costache Negri, Petru Poni şi alte personalităţi, au participat la înmormântarea ui Cuza la Ruginoasa. Ulterior, Kogălniceanu a scris: „Cuza a făcut mari greşeli, dar [proclamaţia Către locuitorii săteşti din 1864] nu va dispărea niciodată din inimile ţăranilor şi nici din istoria României”.

El a continuat să fie liderul grupării politice a liberalilor reformişti moderaţi din România; într-o uşoară opoziţie faţă de guvernul Partidului Conservator condus de Lascăr Catargiu (1875), a iniţiat convorbiri cu facţiunea liberală radicală (din care făceau parte, printre alţii, Ion Brătianu, Dimitrie Sturdza, Ion Ghica, C. A. Rosetti, Dimitrie Brătianu şi Alexandru G. Golescu), convorbiri purtate în Bucureşti, la locuinţa lui Paşa Stephen Bartlett Lakeman. La 24 mai 1875, negocierile au avut ca rezultat înfiinţarea Partidului Naţional Liberal—aşa-numita Coaliţie a lui Mazar Paşa. Kogălniceanu a devenit adversar politic al fostului său colaborator Nicolae Ionescu, care, ca lider al grupării liberale Fracţiunea liberă şi independentă, respingea politicile PNL. Într-un discurs ţinut în 1876 în faţa Parlamentului, Kogălniceanu i-a atacat pe Ionescu şi pe susţinătorii săi pentru poziţiile lor politice şi academice, fiind aprobat în demersul său de societatea literară conservatoare Junimea şi de publicaţia antiliberală a acesteia, Timpul. Ca şi alţi membri ai PNL, şi-a exprimat opoziţia faţă de convenţia comercială semnată de Catargiu cu Austro-Ungaria, care era avantajoasă pentru cea din urmă, susţinându-i exporturile şi care, susţineau ei, ducea industria românească la ruină. Un guvern naţional-liberal a denunţat ulterior acest acord în 1886.

În calitate de ministru de externe în guvernul Ion Brătianu (primăvara-vara 1876, şi apoi din nou din aprilie 1877 până în noiembrie 1878), Kogălniceanu a fost responsabil pentru intrarea României în războiul ruso-turc din 1877-1878 de partea Rusiei, ocazie cu care ţara şi-a declarat independenţa. Împreună cu Rosetti şi Brătianu, a susţinut trecerea trupelor ruseşti prin ţară şi, în aprilie 1877, l-a convins pe Carol să accepte alianţa cu Rusia, contrar sfatului iniţial al Consiliului de Coroană. În această chestiune, el a cerut sfatul Franţei care, deşi aflată într-o perioadă de frământări politice, era încă una din puterile ce supervizau România; Louis, duce Decazes, ministrul de externe francez, a refuzat să-i dea un răspuns ferm şi a arătat că, dacă România se alătură taberei ruseşti, puterile nu-i vor mai oferi protecţie. Kogălniceanu a luat la cunoştinţă şi şi-a exprimat speranţa că Franţa îi va susţine ţara în momentul decisiv.

Discursul său din 9 mai 1877 din faţa Parlamentului a arătat că guvernul român consideră că ţara a renunţat la suzeranitatea otomană. A doua zi, Parlamentul a votat declaraţia de independenţă, pe care principele Carol a acceptat-o. În anul care a urmat, Kogălniceanu a depus eforturi pentru a obţine recunoaşterea independenţei de către toate statele europene şi a afirmat că politicile guvernului său se centrează pe „transformarea cât mai rapidă a agenţiilor diplomatice şi consulatelor străine din Bucureşti în legaţii”.

Congresul de la Berlin şi ultimii ani

La sfârşitul războiului, el şi Brătianu s-au aflat în fruntea delegaţiei României la congresul de la Berlin. În această calitate, ei au protestat împotriva ofertei Rusiei de a schimba Dobrogea de Nord (anterior parte a Imperiului Otoman) cu porţiunea din sudul Basarabiei primită de România prin tratatul de la Paris din 1856. Decizia finală a conferinţei a fost în favoarea propunerii Rusiei, susţinută de Gyula Andrássy, ministrul de externe al Austro-Ungariei şi de William Henry Waddington, ministrul de externe al Franţei. Presiuni suplimentare au venit şi din partea lui Otto von Bismarck, cancelarul Imperiului German. Rezultatul a stârnit controverse în România, unde schimbul a fost considerat nedrept, unele voci cerând chiar acceptarea suzeranităţii otomane pentru a răsturna situaţia. În paralel, Rusia a cerut ca România să-i acorde drept nelimitat de trecere a armatelor prin Dobrogea de Nord, dar România şi alte state europene s-au opus.

La acel moment, în urma intervenţiei lui Waddington, România a acceptat să rezolve şi problema emancipării evreilor, şi să acorde cetăţenie tuturor locuitorilor ţării, indiferent de religie. Rezoluţia a fost şi ea dezbătută în ţară în anul următor, dar o astfel de măsură în ce priveşte evreii a fost introdusă abia în 1922-1923. În acelaşi timp, intervenţiile lui Kogălniceanu au jucat un rol şi în politicile etnice privind Dobrogea de Nord: el ar fi cerut, mocanilor români să renunţe la stilul lor de viaţă tradiţional şi la aşezările lor din Bugeacul devenit acum rusesc, oferindu-le opţiunea de a achiziţiona terenuri în Dobrogea de Nord.

Kogălniceanu şi-a reprezentat apoi ţara în Franţa (1880), devenind primul trimis oficial român la Paris, avându-l în echipa sa şi pe Alexandru Lahovary. În ianuarie 1880-1881, a supervizat primele contacte diplomatice dintre România şi China dinastiei Qing, sub forma unui schimb de corespondenţă între ambasada română din Franţa şi Zeng Jize, ambasadorul Chinei în Regatul Unit.

După ce s-a retras din viaţa politică, Kogălniceanu, care fusese ales ca membru al Secţiunii Istorice a Academiei Române în 1868, a fost preşedinte al Academiei între 1887 şi 1889. Îmbolnăvindu-se grav în 1886, el şi-a petrecut ultimii ani publicând documente istorice din fondul Eudoxiu Hurmuzachi, mediatizând descoperirile arheologice din perioada Greciei şi Romei antice în Dobrogea de Nord, şi colecţionând documente străine legate de istoria României. Unul din ultimele sale discursuri, ţinut în faţa Academiei în prezenţa regelui Carol I şi a soţiei sale Elisabeta de Wied, a fost un sumar al întregii sale cariere de om politic, intelectual şi funcţionar public. În august 1890, în timp ce călătorea prin regiunea austriacă Vorarlberg, a aflat cu tristeţe vestea morţii la Mirceşti a lui Alecsandri. El i-a scris Paulinei, soţia acestuia, rugând-o: „Nu am putut fi prezent la înmormântare, [de aceea] îmi permiteţi, doamnă, întrucât nu am apucat să-l mai sărut nici viu nici mort, cel puţin să-i sărut mormântul!”

Mihail Kogălniceanu a murit la Paris în timpul unei operaţii, iar locul său de la Academie a fost luat de Alexandru Dimitrie Xenopol. A fost înmormântat la Cimitirul Eternitatea din Iaşi.

Numeroase localităţi din România, majoritatea din regiunea Moldova, au fost numite în cinstea lui Kogălniceanu. De asemenea, numele politicianului îl poartă un aeroport în judeţul Constanţa, o staţie de metrou în Bucureşti, cât şi o stradă din centrul Chişinăului.