Hârşova, Constanţa

1. fullinfo.ro
2. orase
3. Hârşova, Constanţa

Hârşova (în turcă Hırsova, în rusă Гирсово, în bulgară Хърсово (Hârsovo)) este un oraş în judeţul Constanţa, Dobrogea, România, format din localităţile componente Hârşova (reşedinţa) şi Vadu Oii.

Localitatea este situată pe malul drept al Dunării, în antichitate numindu-se Carsium. Conform recensământului populaţiei din anul 2011, Hârşova avea o populaţie de 9.642 de locuitori.

Istoric

Hârşova este o localitate cu vechime de şapte milenii. În partea de sud-est a localităţii, pe malul Dunării, se găseşte o aşezare neo-eneolitică dezvoltată sub forma unei ridicături de cca. 12 m ca urmare a distrugerii şi refacerilor succesive a locuinţelor din lut. Cercetările de aici au identificat o comunitate umană care s-a ocupat cu vânătoarea, pescuitul, cultivarea pământului şi creşterea animalelor. Au fost identificate, prin cercetări, schimburi comerciale cu comunităţi de pe spaţii mult mai îndepărtate. Epocile următoare sunt bine ilustrate. Pe vatra localităţii se găsesc mai multe aşezări de epoca bronzului şi fierului. În antichitate, comunităţile de aici au cunoscut cea mai mare dezvoltare. Acestea s-au aflat în strânsă legătură cu oraşele de pe litoralul vestic al Mării Negre (Histria şi Tomis, cu deosebire). Epoca romană a marcat puternic istoria oamenilor de aici. Cel mai probabil, în a doua jumătate a secolului I p. Chr. s-a clădit fortificaţia cunoscută în izvoarele romane cu numele Carsium (un toponim de origine tracică legat de aspectul stâncos al zonei, de la care derivă şi numele de astăzi, slavizat, al localităţii. Punctul de vedere potrivit căruia numele actual se trage de la cuvintele hîrsîz-ova ceea ce înseamna vadul hoţilor este cu totul eronat şi nerealist din punct de vedere topografic. În documentele cadiilor din perioada stapânirii otomane, cetatea este trecută cu numele Harisova, iar pe hărţile germane din secolele XVII-XVIII o găsim cu numele de Chirschowa, Hirsowe, Kersova, iar în secolul al XIX-lea, Hirsowa. În secolul al XVII-lea celebrul călător Evlia Celebi, care a vizitat localitatea, preciza că numele vine din expresia odovan hîrs geliyor care se traduce prin vine ursul (hârs) din şes (câmpie). Vorbele acestea au fost rostite de sultan la cucerirea fortificaţiei. Apărătorii cetăţii au folosit piei de urs pentru a-i speria pe turci. Atunci sultanul a strigat; Odovan hîrs geliyor! , pecetluind astfel numele acesteia. Cetatea este distrusă în epoca marilor invazii şi refăcută tot de atâtea ori.

Sunt atestate reconstrucţii din timpul împăraţilor Constantin cel Mare şi Justinian din secolele IV-VI p. Chr. Din a doua jumătate a secolului al VII-lea, după aşezarea bulgarilor la sud de Dunăre se întrerup contactele cu lumea răsăriteană. Abia în secolul al X-lea bizantinii revin la Dunăre şi reconstruiesc vechile fortificaţii, între care şi pe cea de la Carsium. Este posibil ca în secolul al XIII-lea aşezarea să fi fost sub administraţie genoveză. În secolul al XIV-lea, în timpul lui Mircea cel Bătrân, intră în componenţa Tării Româneşti. Între secolul al XV-lea şi prima parte a secolului al XIX-lea este fortificaţie otomană. Oraşul cunoaşte o mare înflorire. La 1651 Evlia Celebi face o descriere a acestuia: avea 1600 case, geamii, băi, bazar şi era apărat de un zid de 3000 paşi. Cu puţin timp înainte de distrugerea sa, cetatea este imortalizată într-un desen după care se fac celebrele litografii, de către A. von Saar, la 1826. În secolul al XIX-lea aici sosesc mocanii ardeleni care construiesc oraşul modern. Centrul acestuia se afla pe malul Dunării. În jurul portului se construiesc pravalii, depozite, bănci, iar pe dealul dinspre vest, o scoală monumentală şi o biserică pe măsură. Școala a adăpostit şi un muzeu, primul muzeu regional al Dobrogei. În timpul primului război mondial oraşul a fost ars în întregime. Distrugeri mari s-au făcut şi în al doilea război mondial. Epoca regimului comunist a marcat începutul decăderii oraşului. Dintr-un centru al comerţului cu cereale, centru administrativ şi judecătoresc, a fost reclădit cu o noua identitate. Au fost închise Judecătoria, Procuratura, Muzeul. Economia a căpătat un caracter meşteşugăresc. Lipsit de resurse, oraşul a decăzut. Mulţi locuitori au migrat spre oraşele învecinate (Tulcea, Constanţa, Slobozia ). În ultimii ani ai regimului comunist, toate clădirile vechi, istorice din partea centrală a oraşului, lasate special în ruină, au fost demolate şi s-au construit blocuri. În vecinătate s-a ridicat şi o platformă industrială unde s-a construit o întreprindere de sîrmă şi cabluri care funcţionează şi parţial un şantier naval ruginit astăzi. La 20 de ani după prăbuşirea regimului comunist, localitatea nu-şi regăseşte vechiul destin. Cei care au administrat localitatea visează încă să o facă un puternic centru industrial, ceea ce este imposibil, în lipsa unor resurse naturale şi infrastructuri adecvate. Aşa se face că de pe stema oraşului adoptată în 1933, crucea şi semiluna au fost înlocuite cu semiroata dinţată, simbol al unei industrii aproape inexistente, şi ancora, simbol portuar, dar şi al speranţei, în cazul de faţă,cu totul întâmplător. Pornind de la experienţa altor aşezări similare din Europa şi din spaţiul apropiat, trebuiesc puse în valoare resursele existente: lutul, foarte bun pentru materiale de construcţii,calcarul, monumentele istorice care pot fi o bază solidă pentru turismul cultural şi apele termo-sulfuroase din amonte, excelente pentru afecţiuni reumatismale. (C.Nicolae)