Bistriţa, Bistriţa-Năsăud

căutare

Bistriţa, Bistriţa-Năsăud

Bistriţa (în germană Bistritz, Nösen, în maghiară Beszterce, în dialectul săsesc Nîsner-Bistritz, Nîzn, Bästerts, Bîsterts) este municipiul de reşedinţă al judeţului Bistriţa-Năsăud, Transilvania, România, format din localităţile componente Bistriţa (reşedinţa), Ghinda, Sărata, Sigmir, Slătiniţa, Unirea şi Viişoara. Este şi cel mai mare oraş din acest judeţ, cu o populaţie de 75.076 locuitori (2011). Ocupă o suprafaţă de 14.547 ha.

Istorie

Bistriţa este situată într-o depresiune largă, înconjurată de dealuri cu culmi domoale şi de înălţimi ce domină peisajul, străbătută de cursul văii Bistriţei de la care şi-a luat şi numele, aşezarea s-a închegat şi s-a dezvoltat ca urmare a faptului că în regiunea din colţul de nord-est a Transilvaniei, intrată la începutul evului mediu între posesiunile regale, fundus regius, au fost instalaţi flamanzi, valoni, saxoni, bavarezi, care vor fi cunoscuţi ulterior sub numele generic de saşi, înzestraţi cu o serie de drepturi şi libertăţi care le-au conferit un statut social şi economic privilegiat, proces care s-a petrecut după mijlocul secolului al XII-lea. Prima menţiune a localităţii datează din anul 1241 când codicele mănăstirii Echternach menţionează între aşezările distruse de către mongoli şi „oppidum Nosa” numele dat de către colonişti aşezării întemeiate pe malul râului Bistriţa. Ulterior s-a generalizat numele preluat de la localnici, Bistriţa (Bistritz, Bezterce, Bystriche).

Invazia mongolă din 1241 - 1242 a distrus în mare parte regatul ungar. Deşi saşii au făcut tot ce au putut pentru a rezista, multe aşezări ale lor au fost distruse. Înaintea invaziei multe oraşe transilvănene au fost fortificate şi erau dezvoltate economic. Multe erau apărate de către Kirchenburgen - biserici fortificate cu ziduri masive. Expanisunea rapidă a oraşelor populate de saşi a dat Transilvaniei numele german de Siebenbürgen şi Septem Castra în latină, făcându-se referire la şapte din oraşele fortificate:Bistriţa, Sibiu, Cluj, Braşov, Mediaş, Sebeş, Sighişoara. Nu se ştie cu exactitate care din cele şapte localităţi săseşti a stat la originea denumirii Siebenbürgen, ("Șapte Cetăţi"), existând azi opinii diferite asupra statutului pe care l-au ocupat aşezările săseşti care au alcătuit iniţial numele.

Între anii 1325-1329, în urma presiunii saşilor, regele Carol Robert a acceptat o reformă administrativă, în locul comitatelor formându-se scaune şi districte, entităţi juridice şi administrative tipice în regatul ungar pentru grupuri privilegiate cu drepturi de autonomie. Prin poziţia sa geografică Bistriţei îi este consacrat statutul de centru al regiunii beneficiară de privilegii, Nösnerland. De altfel, în cele mai timpurii izvoare care menţionează aşezarea, legate de invazia mongolă de la 1241, era înregistrată sub numele de Nosa, figurând în şirul localităţilor importante, opido (târg) Nosa, care au avut de suportat pierderi majore. După acest dramatic moment localitatea, intrată sub autoritatea unui comite regal, se reface rapid şi la cea de-a doua invazie din anul 1285 reacţia comunităţii bistriţene va fi mult mai bine coordonată. Prezenţa ca reprezentant al regalităţii a unui comite, atestat documentar la 1274, presupune şi existenţa unei mici fortificaţii în care acesta îşi avea reşedinţa, documentele înregistrând un „turn de piatră” care era situat cel mai probabil în extremitatea de nord-est a aşezării medievale, nu departe de mănăstirea franciscană, şi care va fi inclus mai târziu în sistemul de apărare al oraşului. Astfel poate fi explicată planimetria cetăţii, consemnată în planul din anul 1736, cu un turn, fostul donjon, înconjurat de ziduri şi şanţuri, resturi ale mai vechilor centre de putere.

O dată cu întărirea forţei sale economice şi a sporului demografic susţinut, Bistriţa devine un oraş liber regal care beneficia de toate drepturile şi obligaţiile conferite de acest statut, între care şi acela de a se apăra prin ziduri şi de a întreţine o armată proprie. Bistriţei îi este recunoscut statutul de civitas prin acordarea, de către regina Elisabeta, la 30 decembrie 1330, a privilegiului de a fi judecaţi de judele „ales de ei dimpreună şi din mijlocul lor” şi a dreptului de liberă trecere pentru negustorii şi mărfurile produse şi comercializate de dânşii. Prin actul amintit erau deschise larg căile pătrunderii mărfurilor breslelor bistriţene pe pieţele regatului şi recunoscută cetăţenilor săi autonomia juridică. Ulterior, acordarea dreptului de târg anual (1353) a potenţat forţa economică a oraşului. Privilegiul acordat de către regale Sigismund de Luxemburg, în anul 1366, prin care locuitorii Bistriţei primesc dreptul la alegerea anuală “ după deopotriva lor învoire a tuturor, judele şi juraţii”, oraşul având dreptul la pecete şi stemă proprie , simboluri caracteristice unui oraş liber. Ridicarea fortificaţiei de zid se apreciază a se fi demarat după 1349, dată la care Bistriţa figurează în documente cu titlul de civitas, fiind definitivate sub forma unei incinte continue de zid după 1400. În acest mod Bistriţa se alătură celorlalte oraşe libere regale înconjurate de sisteme de apărare proprii: Sibiu, Braşov, Sebeş, Sighişoara, Mediaş şi Cluj. Documentele rămân oricum obscure în privinţa acestei etape a sistemului de apărare al oraşului. Singurul document care vorbeşte de zidurile şi turnurile oraşului, muri et aedificia fortalitii, datează din anul 1438, prin care regina Elisabeta atrăgea atenţia asupra stării de ruină în care se găsea fortificaţia, solicitând lucrări de reparaţii şi întărire a incintei.

Aflaţi sub protecţia şi grija reginei Ungariei, bistriţenii devin cei mai importanţi negustori din zonă intermediind comerţul dintre Transilvania şi Moldova. În acest sens, regele Ludovic de Anjou a acordat Bistriţei la 1352 dreptul de a ţine „tîrgul cel mare” de Sf. Bartolomeu, organizat timp 15 zile în luna august, în jurul bisericii din Piaţa Centrală. Burgul este declarat „oraş liber regal”, un statut ce îi conferea autonomie economică, juridică şi politică, inclusiv dreptul de a avea un blazon. Stema veche a Bistriţei cuprinde un cap de struţ încoronat cu potcoavă în cioc – simbol al comerţului şi coiful regal al regelui Ludovic de Anjou, cu scutul regatului şi al casei de Anjou . În anul 1465 regele Matia Corvin a acordat bistriţenilor dreptul de a dărâma vechea cetate şi să fortifice întreaga localitate. Cele 22 de bresle ale oraşului formate din aurari, măcelari, fierari, dogari, rotari, funari, etc reuşesc să fortifice burgul cu ziduri de piatră de circa 10 m înălţime şi 1,5 lăţime. Exteriorul zidurilor este dublat de un şanţ cu apă care alimenta şi morile din întreg oraşul.

Cum Bistriţa nu s-a găsit în prima linie de rezistenţă aflate în calea primejdiilor, sistemul său de apărare s-a păstrat în formele impuse de arhitectura militară de factură gotică şi renascentistă, spre deosebire de alte burguri nevoite să-şi adapteze permanent sistemele de apărare în funcţie de evoluţia tehnicii de război şi a armelor de foc. Chiar dacă din vechea cetate nu s-au păstrat decât nişte mici fragmente evocarea elementelor care au format unul din cele mai puternice sisteme de apărare din Transilvania medievală poate sugera amploarea eforturilor materiale şi umane investite în afirmarea şi păstrarea libertăţii şi autonomiei urbane. Zona vulnerabilă a cetăţii care nu era dublată de mlaştini şi heleştee era practic zona dintre cele două porţi din partea de vest a oraşului unde însă existau un sistem de două rânduri de canale cu apă care îngreuna un acces frontal spre zidurile fortificaţiei.

Apărarea oraşului cădea în sarcina cetăţenilor, porţile având câte un paznic care avea misiunea de încasare a taxelor şi supraveghere şi semnalizare a evenimentelor. Aceştia locuiau de obicei în turnul porţii. În caz de război sarcina supravegherii şi apărării zidurilor revenea breslelor. În 1542 s-a hotărât ca fiecare cap de familie să facă pe rând de pază la porţi, iar în anul 1639 s-a decis ca paza să fie asigurată în permanenţă de fiecare om din fiecare centurie. Pregătirea cetăţenilor pentru apărare era asigurată prin desfăşurarea unor exerciţii militare. Erau organizate trageri cu armele de foc, anual de Rusalii. Aceste trageri au fost stabilite a se desfăşura în şanţul dintre cele două ziduri ale fortificaţiei, între Poarta Ungurească şi Spitalului. La adăpostul acestor ziduri bistriţenii construiesc incepand din 1480, în Piaţa Centrală, unul dintre cele mai lungi ansambluri arhitecturale medievale din estul Europei, cu arcade la parter, ansamblul Sugălete (Sub gălete). Cele 13 case au fost nucleul economic al oraşului unde negustorii şi meşteşugarii îşi vindeau produsele. Între străzile largi care porneau din Piaţa Centrală şi zidurile cetăţii au fost trasate scurtături, străzi înguste, pietonale care parcurg oraşul pe direcţia nord-sud – ele aveau numele turnurilor sau a breslelor care apărau orasul dar azi se numesc simplu „pasaje”. Centru istoric al Bistriţei păstrează 22 de pasaje, cel mai mare număr de pasaje între burgurile Transilvaniei.

Oraşul Bistriţa păstrează azi 54 de monumente de arhitectură, situri arheologice şi monumente sculpturale de interes naţional / internaţional şi 145 de interes local. Între acestea Biserica Evanghelică din Piaţa Centrală este cel mai reprezentativ simbol arhitectural al oraşului. Construită din secolul al XIII-lea în mai multe etape este azi o biserică hală de mari dimensiuni, cu cel mai înalt turn bisericesc din piatră din România (cca. 75 m).

Formele gotice ale bisericii au fost îmbrăcate în stilul Renaşterii de un meşter italian care a lucrat la Bistriţa. La 1564 Andrea Gromo descrie Bistriţa ca pe un oraş frumos, bogat, populat şi puternic, cu străzi drepte tăiate de la un capăt al oraşului la celălalt de pâraie care curg prin tot oraşul spre marele folos al locuitorilor şi totodată spre desfătarea ochilor privitorilor, iar Giovanni Botero, un alt peregrin italian contemporan cu cel de mai sus, considera că Sibiul era cel mai mare oraş din Transilvania, Clujul cel mai populat, iar Bistriţa cel mai frumos. Dacă în anul 1533 erau înregistrate un număr de 16 bresle, la mijlocul secolului al XVIII-lea erau un număr de 29, tradiţia breslelor fiind continuată de asociaţii ale meşterilor şi după desfiinţarea sistemului medieval al breslelor.

La 1333 a fost înregistrat parohul Bisericii Sf. Nicolae, Johannis plebanus de Bystricia, biserica parohială fiind desigur mult anterioară. Biserica, iniţial o bazilică cu trei nave si două turnuri pe latura de vest a fost extinsă si transformată în a doua jumătate a secolului al XV-lea într-o biserică de tip hală, cu un turn amplasat în coltul de nord-vest, care avea si un rol în sistemul de apărare al orasului, ridicat între 1482 şi 1519. Biserica a suferit o refacere în spiritual artei renascentiste prin interventia mesterului Petrus Italus da Lugano, din anii 1560 – 1563. La Bistriţa, oraş de margine a regatului şi centru economic în expansiune, sunt de timpuriu instalate şi ordinele călugărilor mendicanţi. Astfel, în extremitatea sud-estică a localităţii a fost amplasat conventul dominican, ale cărui începuturi sunt plasate imediat după invazia mongolă. Ordinul fraţilor minoriţi au fost instalaţi în extremitatea estică a oraşului, menţionaţi documentar la 1268, biserica conventului fiind deja terminată la 1280. O mănăstire dominicană de maici cu hramul Ad Sanctem Trinitatem a fost amplasată pe fosta stradă Ungurească. La începutul secolului al XVIII-lea pe locul fostului hospital au fost instalati piaristii, care au amenajat o scoală care a functionat din 1717 până în 1849. Între elevii acestei scoli s-au numărat si Gheorghe Sincai, Andrei Muresanu, Karoly Torma. Lângă scoală, între anii 1781 si 1787, a fost edificată biserica romano-catolică, după proiectul arhitectului Paul Schmidt, în stil baroc, după ce vechea biserică a căzut pradă incendiului din 18 aprilie 1758, alături de încă 132 clădiri.

Prima mentiune a unei şcoli confesionale la Bistriţa datează din anul 1388, aceasta câstigând în valoare prin sirul de dascăli, instruiti în universităti de prestigiu ale vremii. După adoptarea Reformei scoala a fost transformată în gimnaziu cu predare în limba latină, al cărui Regulament elaborat în 1596 de către umanistul Gallus Rohrmann prevedea două cicluri de studii. Scoala, amplasată în vecinătatea bisericii parohiale, a fost reconstruită în anul 1565. În 1548 preotul orăsenesc Michaei Fleischer a constituit un fond pentru sustinerea studentilor săraci, în valoare de 172 de ducati. Un mare număr de tineri din oraş au urmat de-a lungul secolelor cursurile unor universităţi de prestigiu din Europa, cartea şi cuvântul scris devenind componente importante ale vieţii sociale. Dacă cea mai veche scriere păstrată din biblioteca fostului gimnaziu evanghelic datează din anul 1475, achiziţia de cărţi şi existenţa unor biblioteci este reflectată documentar încă de la începutul secolului al XVI-le. La 1745 este menţionată o tipografie , cea a lui Emerich Gall. Primele publicaţii bistriţene au fost Bistritzer Wochenblatt, cu an de apariţie 1862, iar prima publicaţie românească, Revista ilustrată. Clădirea gimnazului a fost reconstruită în anii 1832 – 1833, clădire care a funcţionat ca şcoală până în 1935, când a fost demolată. Școala de fete a fost edificată în Piaţa Mică, la 1865. Din 1870 la Bistrita a functionat o scoală agricolă, iar după 1874 o scoală de ucenici mestesugari. Gimnaziul evanghelic s-a mutat în anul 1911 în clădirea nouă de pe Fleischerallee, ridicată între anii 1908 – 1910 după proiectul arhitectului vienez Paul Brang, arhitect care a realizat si proiectul clădirii Gewerbeverein-ului, actualul Centru Cultural Municipal, edificat între anii 1894 – 1895. Scoala maghiară de stat a fost adăpostită initial în localul din strada Al. Odobescu, ridicat între 1893 – 1895 după planurile arhitectului Frölich. Clădirea Colegiului National „Andrei Mureşanu” a fost edificată în 1911 – 1912, pe baza proiectului arhitectului Ludovic Ybl. Cea mai veche farmacie a orasului, mentionată documentar în 1516, se numea „Vulturul Negru” si se afla în proprietatea orasului. In 1857 un groaznic incendiu a cuprins oraşul, 184 de case au foast mistuite de flăcări, inclusiv turnul bisericii evanghelice. În 1861 a fost înfiinţată secţiunea bistriţeană a Societăţii Gustav Adolf care a contribuit la construcţia a numeroase biserici evanghelice în districtul Bistriţei.

În anul 1874 s-a înfiinţat Societatea bistriţeană a pompierilor voluntari.

În 1886 era dată în exploatare linia ferată Dej – Bistriţa. Iluminatul public cu lămpi de petrol a fost introdus la Bistriţa 1862. Localul actual al Primăriei a fost edificat ca şi hotel între 1854 şi 1855. În 1858 telegraful se instala la Bistriţa, iar în 1900 era realizată reţeaua de telefonie. Între 1907 – 1910 se realizează aductiunea de apă de la Cusma, în lungime de 21 km şi se amenajează sistemul de canalizare al oraşului. În 1913 era edificată uzina electrică şi introdus iluminatul electric în oraş. Primele proiecţii cinematografice au fost efectuate în anul 1910 la Asociaţia meşteşugarilor din Bistriţa (Gewerbeverein) iar în 1913 s-a deschis sala de cinema „Omnia” de pe Fleischeralle. Casele patricienilor din acele timpuri precum Casa Andreas Beuchel (numită şi Ioan Zidaru), Casa Peterman, Casa Argintarului, Casa cu Lei etc. sunt doar câteva din exemplele unor case a căror valoare nu este dată doar de istorie ci mai ales de frumuseţea şi originalitatea stilistică.

În secolul al XVIII–lea burgul intră sub dominaţia forţei militare a habsburgilor şi are un rol important în controlarea graniţei estice a imperiului austriac. Acum este perioada poştalioanelor ce porneau din Piaţa Mică a oraşului spre Sibiu, Cernăuţi, Cracovia sau Viena pe drumuri istovitoare ce puteau dura şi 44 de ore. Cu diligenţa Bistriţei, prin Pasul Bârgăului se deplasa şi Jonathan Marker, eroul lui Bram Stoker, pentru a se întâlni cu contele Dracula. Astfel legenda unui roman influenţează real un ţinut şi o zonă în care natura frumoasă îndeamnă la poveste.

Din secolul al XIX–lea oraşul îşi demolează o parte a zidurilor păstrând doar Turnul Dogarilor, iar în locul şanţurilor şi pietrelor de zid se sădesc şirurile de castani ce fac azi din Bistriţa, un oraş verde şi secular.

Geografie

Municipiul Bistriţa este situat în subunitatea morfologică Dealurile Bistriţei. Suprafata pe care se află este o regiune mai coborată cunoscută ca Depresiunea Bistriţei. Această depresiune este deschisă la sud-vest şi nord-est, iar înspre nord şi sud este marginită de dealurile: Cetate (Burgberg) 686 m, Bistriţei (549 m), Ciuha (620 m), Corhana, Cocoş, Jelnei, Codrişor (Schieferberg), Cighir. Depresiunea Bistriţei este de origine eroziv-acumulativă. Este strabatută de râul Bistriţa care izvorăşte de pe versantul nordic al Munţilor Călimani, de sub vârful Bistricioru, de la o altitudine de 1562 m, parcurgând un traseu de 64 km până la intrarea în oraş. Aici primeste doi afluenti cu debit foarte mic şi inconstant, pârâul Ghinzii şi pârâul Jelnei. De pe Dealul Cetăţii îşi adună apele pârăul Căstăilor care se varsă în râul Bistriţa între Bistriţa şi Viişoara. Râul Bistriţa traverseaza localitatea Viişoara, trece pe la marginea localitaţii Sărata şi se varsă în râul Șieu.

▾   ▾   ▾   show more   ▾   ▾   ▾

Local News

Unitati

Scoala de Soferi Auto Rasca

Scoala de Soferi Auto Rasca

LOFT STUDIO

LOFT STUDIO

TeraGlass

TeraGlass

ADIDA INGINERIE INDUSTRIALA

ADIDA INGINERIE INDUSTRIALA

MECLEVINEX

MECLEVINEX

HIDROTEHNIC GRUP

HIDROTEHNIC GRUP

ASOROM

ASOROM

NAIMED IMPEX

NAIMED IMPEX

ANPM

ANPM

PORTOCALA PRODCOM

PORTOCALA PRODCOM

INTER VAL

INTER VAL

SIMICRISTI PRODCOM

SIMICRISTI PRODCOM

Stiinta • Azi Am Invatat

Oferte promovate • ad.info.ro