Moineşti, Bacău

1. fullinfo.ro
2. orase
3. Moineşti, Bacău

Moineşti este un municipiu în judeţul Bacău, Moldova, România, format din localităţile componente Găzărie şi Moineşti (reşedinţa).

Aşezare

Municipiul se află în partea de nord-vest a judeţului, pe malurile Tazlăului Sărat şi ale afluentului acestuia, pârâul Gâzu. Este străbătut de şoseaua naţională DN2G, care îl leagă spre sud-vest de Comăneşti (unde se termină în DN12A) şi spre est de Bacău (unde se termină în DN2). Din acest drum, la Moineşti se ramifică şoseaua judeţeană DJ117, care duce spre sud-est la Poduri, Berzunţi şi Livezi (unde se termină în DN11).

Istorie

Prima atestare documentară a oraşului datează din anul 1467, iar în lucrarea Descriptio Moldaviae, savantul umanist Dimitrie Cantemir menţionează satul Moineşti în preajma Tazlăului Sărat. În 1832 este atestat un târg pe teritoriul actual al municipiului. În această perioadă s-a format în târg o comunitate evreiască puternică, ce a rezistat până la instaurarea comunismului. Printre evreii născuţi în Moineşti se numără Moşe David Iancovici, Mordechai Bernstein, Tristan Tzara şi Moses Rosen, fost şef-rabin al cultului mozaic din ţară.

Din oraşul Moineşti a emigrat, în 1882, primul grup de evrei sionişti care a iniţiat colonia evreiască Roş Pina în Palestina.

La sfârşitul secolului al XIX-lea, Moineşti avea statut de comună rurală, reşedinţă a plăşii Muntelui a judeţului Bacău şi era formată din satele Târguşorul-Moineşti, Lunca-Moineşti, Pârâul-Moineşti şi Dealu Mare, având în total 3777 de locuitori. În comună existau 15 fabrici de petrol, un herăstrău de apă, o fabrică de lumânări de stearină, o fabrică de prelucrare a lemnului, o şcoală de băieţi deschisă în 1862, una de fete deschisă în 1867 şi una evreiască, două biserici ortodoxe şi una catolică, iar principalul proprietar de pământ era „Societatea de comerţ şi industrie a petroleului Moineşti-Tazlău-Solonţul”. La acea vreme, pe teritoriul actual al municipiului mai funcţionau şi comunele Văsâeşti (în aceeaşi plasă) şi Valea Arinilor (în plasa Trotuşul a aceluiaşi judeţ). Comuna Valea Arinilor era alcătuită din satele Lucăceşti (reşedinţa), Valea Arinilor, Tazlău, Chiliile, Asău şi Gârlele, cu o populaţie totală de 2833 de locuitori. Existau şi aici 16 fierăstraie de apă, 14 fabrici de petrol, o fabrică de cherestea cu aburi, două şcoli mixte (la Lucăceşti şi Valea Arinilor) şi cinci biserici (una în fiecare sat cu excepţia satului Gârlele). Comuna Văsâeşti avea în compunere satele Văsâeşti, Leorda, Vermeşti, Urminişu (Hângani) şi Șipoteni, având în total 1911 locuitori; aici erau o şcoală mixtă deschisă în 1885 la Văsâeşti şi patru biserici (una în fiecare sat).

Anuarul Socec din 1925 consemnează trecerea comunei Moineşti în rândul comunelor urbane, având 4950 de locuitori şi fiind reşedinţa plăşii Comăneşti. Comuna Valea Arinilor îşi schimbase denumirea în Lucăceşti, după cea a reşedinţei, şi rămăsese cu satele Gârlele Găzăriei, Lucăceşti, Tazlău de Sus, Valea Arinilor şi Bolătău (după speararea satului Asău pentru a forma o comună de sine stătătoare), sate ce aveau o populaţie totală de 3580 de locuitori. Comuna Văsâeşti avea 3414 locuitori în satele Glodurile, Hângani, Leorda, Șipoteni, Văsâeşti şi Vermeşti.

În 1931, comuna Văsâeşti fusese desfiinţată, fiind împărţită între comuna Comăneşti (satele Glodurile, Vermeşti, Șipoteni şi Leorda) şi oraşul Moineşti (satele Hângani şi Văsâeşti).

În 1950, Moineşti a devenit oraş raional, reşedinţă a raionului Moineşti din regiunea Bacău. În 1964, comuna Lucăceşti a fost desfiinţată şi ea, oraşului Moineşti revenindu-i satul de reşedinţă al acesteia. În 1968, oraşul a pierdut statut de centru administrativ, devenind oraş al judeţului Bacău, reînfiinţat. Satele Alboteşti, Dealu Mare, Hângani, Lucăceşti, Lunca şi Văsâeşti au fost atunci desfiinţate şi comasate cu localitatea urbană Moineşti, satul Găzărie (fost Gârlele-Găzăriei) rămânând singura localitate distinctă aparţinătoare oraşului. Oraşul a fost declarat municipiu în 2001.

Monumente istorice

În municipiul Moineşti se află situl arheologic de interes naţional de pe „Dealul Cetăţuia” din fostul sat Lucăceşti, unde s-au găsit urmele unei cetăţui dacice din secolele I î.e.n.–I e.n. În rest, în municipiu se mai află trei alte obiective incluse în lista monumentelor istorice din judeţul Bacău ca monumente de interes local. Două dintre ele sunt clasificate ca monumente de arhitectură: biserica „Cuvioasa Paraschiva” (construită în 1776 şi cu transformări în 1847) aflată în fostul sat Hânganu; şi fosta şcoală primară de băieţi (1894), astăzi atelier al şcolii „Ștefan Luchian”. Monumentul eroilor din Războiul Ruso-Turc din 1877–1878, ridicat în 1908, este clasificat ca monument memorial sau funerar.

Economie

Zona oraşului Moineşti dispune de resurse naturale precum petrol, gaze naturale, sare şi material lemnos. Aflat la intersecţia dintre Carpaţii Orientali şi Subcarpaţi, municipiul Moineşti se caracterizează printr-o aşezare colinară strategică ce a permis dezvoltarea unui oraş împărţit în mai multe zone principale: centru (strada Tudor Vladimirescu), Lucăceşti, Văsâieşti, Hangani, Micleasca, Măgura. Moineşti a cunoscut o perioadǎ de înflorire economică în perioada 1950-1980 ca urmare a dezvoltării extracţiei petrolului.

În secolul al XV-lea sunt menţionate gropile de păcură de la Lucăceşti (1440–1442), iar în secolul al XVIII-lea cele din sudul Depresiunii Dărmăneşti şi în jurul localităţii Moineşti. Marco Bandini relata în 1646 faptul că locuitorii din satele Mosoare, Poieni, Dofteana şi Păcuri foloseau ca leac ţiţeiul extras prin puţuri. Mai târziu, Dimitrie Cantemir în „Descrierea Moldovei” aminteşte de existenţa şi exploatarea petrolului din această regiune.

Extracţia petrolului este cunoscută în această regiune de peste cinci secole. Iniţial reprezentată prin exploatări primitive, apoi începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea prin sonde mecanice şi în zilele noastre prin foraje de mare adâncime, de la 150 m până la 1000 m, extracţia a fost o prezenţă permanentă în peisajul industrial al zonei. Începuturile industriei petroliere în România au loc în bazinul Râul Trotuş, respectiv pe Valea Tazlăului şi în Depresiunea Dărmăneşti. Mai târziu, perimetrele petrolifere se lărgesc mult, cuprinzând spaţii tot mai mari în zona paleogenului carpatic.

Extracţia primitivă a petrolului din zonă nu a fost un fapt oarecare, ci a reprezentat la timpul său o activitate economică de mare importanţă, efectuată cu mijloace şi în condiţii de-a dreptul impresionante. Oamenii acestor locuri, constrânşi de condiţia materială precară în care se aflau, acceptau să lucreze în condiţii neînchipuit de grele.

Băile (minele) de petrol nu erau altceva decât gropi cu diametrul de 4–5 m şi adânci de circa 20 m, executate cu mijloace rudimentare, în care mai apoi se aduna ţiţeiul ce era scos manual la suprafaţă. Mai grea era munca în puţuri, în care, fiind strâmte (cu diametrul de 1 m) şi uneori foarte adânci (peste 100 m), punea pe lucrătorul care-l săpa şi-i aplica în jur împletituri de nuiele, într-o continuă nesiguranţă. Lipsit de aer, care se pompa cu ajutorul unor foale de la suprafaţă, acesta avea deasupra sa mereu coşul cu pământ ce era tras de gurari afară, coş care nu rareori cădea peste lucrătorul din puţ, curmându-i viaţa.

Băile şi puţurile au ajuns la un număr de ordinul sutelor, atunci când ele constituiau mijloace unice pentru extracţia petrolului. Încă înainte de folosirea sondelor mecanice (1863), gropile au permis extragerea unei cantităţi importante de ţiţei, care nu numai că acoperea cerinţele locale, dar era încărcat în butelii mari şi vândute pe piaţa internă şi chiar externă (Turcia, Austro-Ungaria, Rusia). „Neguţătorii străini preţuiau la păcura românească, îndeosebi înşurile de ardere. De aceea mari caravane de butelii pline de lichid negru şi vâscos se îndreptau aproape în fiecare săptămână spre clienţii bogaţi din felurite ţări ale Europei”.

Acest fapt era încurajat în zonă şi de domeniile feudale, care, acaparând regiunile bogate în petrol, şi-au dezvoltat o economie complexă de tip agro-industrial. Astfel, pe domeniul Ghika apar zeci de gropi de petrol la Dofteana, Tisa-Comăneşti, Moineşti, etc. şi aici se instalează şi prima sondă cu foraj mecanic din România (Mosoare, 1861).

Extracţia mecanică cu ajutorul sondelor reprezintă un pas important în dezvoltarea industriei petroliere de aici. Alături de sonde, apar un număr mare de distilerii, fiecare proprietar încercând să-şi instaleze mijloace cât mai complete pentru valorificarea acestei bogăţii. La Lucăceşti apăruseră deja primele distilerii de petrol cu caracter industrial încă din 1837-1840, urmate fiind de cea de la Moineşti (1844). Acestea sunt primele distilerii din ţară,. După distileriile din această regiune, la aproape un deceniu se construiesc rafinăriile de la Araci (1849) şi Râfov (1857) Ploieşti.

Spre sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, în exploatarea petrolului din bazinul Trotuşului îşi fac apariţia o serie de societăţi capitaliste, din care unele cu capital străin.

În acest sens menţionăm o serie de filiale ale marilor monopoluri internaţionale: Steaua Română — filială a lui Royal Dutch Shell Oil, Astra Română şi Societatea Româno-Americană — filiale ale lui Standard Oil etc. Ele au reuşit în scurt timp să extragă mari cantităţi de petrol.

Petrolul din judeţul Bacău, deşi de calitate foarte bună, date fiind dificultăţile de extracţie, participa cu o pondere mică în balanţa energetică a ţării. Abia după naţionalizare, când se trece la o nouă organizare a exploatărilor şi în special după 1952, când în extracţie se introduce sistemul de forare cu turbină, producţia de petrol în bazinul Trotuşului creşte simţitor.

În 1980 prin intermediul forajelor de mare adâncime, au reintrat în exploatare perimetrele vechi din Depresiunea Dărmăneşti şi Subcarpaţii Moldovei şi-au extins cele existente în neogenul subcarpatic şi paleogenul carpatic. Regiunea se numără printre cele mai importante sub raportul rezervelor şi producţiei, iar cele două rafinării din zonă (Dărmăneşti şi Gheorghe Gheorghiu Dej (Oneşti)) prelucrează petrolul extras din bazinul râului Trotuş şi o parte din petrolul importat din ţările arabe.

Gazele de sondă sunt asociate cu petrolul şi au început să fie captate şi dezbenzina-te doar de câteva decenii. Iniţial erau folosite pentru uz casnic şi pentru ardere în Termocentrala Comăneşti. În prezent cea mai mare parte a acestora este dirijată spre Combinatul Petrochimic Borzeşti, unde constituie o valoroasă materie primă pentru obţinerea cauciucului sintetic, maselor plastice şi răşinilor sintetice.

A. Distileriile de la Solonţ, Zemeş, Valea Arinilor, Găzărie, etc. La Lucăceşti apăruseră deja primele distilerii de petrol cu caracter industrial încă din 1837-1840, urmate fiind de cea de la Moineşti (1844). Acestea sunt primele distilerii din România şi primele din lume.

B. În anul 1908 zona Moinesti cuprindea întru hotare 51 fabrici de gaz derivate;

După Al Doilea Război Mondial fabricile erau falimentare, pe urmă fiind închise definitiv cu excepţia rafinăriei S.R.I.C.P care a fost mutată la Dărmăneşti în 1949.